Când?!...

          Când mă uit în oglindă, uitare cu care mă confrunt în fiece dimineață, îmi este imposibil să nu mă-mpiedic de ridurile timpului, de firele albe – rămășițe ale gândurilor, lipsite de liniștea unui răspuns. Când mă uit în oglindă mă copleșește incertitudinea timpului trecut, care nu m-a iertat, care nu ne iartă, cel care nu cunoaște nimic despre compasiunea de care cu toții am avea cândva și cumva nevoie...

          Când mă uit în mine, uitare cu care mă confrunt în fiece cotidian, îmi este la fel de imposibil să nu mă sufoc în arșița pustiului cu care m-am ales lăsându-mă în voia simțurilor inimii, cea care-mi impunea disprețul compasiunii irosite prin deceniile uitate în carne. Mă cobor într-un iad asumat doar de demonii mei. Tot ceea ce am sacrificat, oferind ăstei lumi aparține unui cer mult prea înalt, locul unde uitările sunt iertate pe deplin...

          Când mă uit la tine îmi sunt suficiente amintirile. În ele am păstrat loc nostalgiei și lacrimilor, însă și bucuriei că ne-am întâmplat. Am lăsat loc și iubirii, cu a ei revoltă cu tot, răspunsul ei la lepădarea mea de ea, de tine, de noi. Mă uit la primul sărut, dar și la ultimul, la locurile în care am fost, dar și la cele în care nu am ajuns niciodată deși ni le-am promis reciproc, mă uit la viztele cărnii tale în carnea mea. Nici un viitor nu trebuie hrănit cu amintiri...

          Când mă uit la mine îmi doresc să mă fi născut orb...