Amintirile
care-mi dezvăluie iubirea pentru o femeie frumoasă îmi relevă în permanență
tragismul sentimentului și nedesăvârșirea trăirii. Femeile frumoase ascund mereu
drame, traume ale copilăriei sau adolescentine târzii, ori imperfecțiuni afective
decompensate pe măsura apetiției carnale dezvoltată în tagma masculină. Totul lor
se pierde într-o țesătură de dorințe menite să le-nfrângă fricile. Frumusețea
lor le-au transformat în victimele unui asediu perpetuu, însă nefinalizat. Puse
mereu în fața unor abandonuri prea timpurii sau mitocănii viscerale își
condiționează împlinirile de instinctul conservării, unul extrem de exersat. Se
caută permanent în iubiri efemere, contondente și intense, însă chiar și atunci
cedează impulsurilor lucidității lor glaciare, indiferent dacă ele conțin sau nu
preludiul unei isterii. Nu se tem de singurătate, dar ar refuza-o. Tocmai din
acest motiv simulează extrem de ușor iubirea, își asumă închipuirea ei și ți-o
trântesc în mijlocul sentimentalismului tău. Incertitudinile permanentizate și
mai ales numărul lor le conferă gradul de instabilitate. Fidelitatea lor nu
adună niciodată cele patru anotimpuri. Vinile lor sunt infime, chiar sunt,
fiindcă ele poartă povara blestemului frumuseții.
Putem
iubi femeile frumoase? Normal că da. Și le iubim anormal de intens. Le putem
iubi doar cât se simt ele în bine în captivitatea acestui prizonierat. Categoric,
nimeni nu ne poate opri să le iubim și dincolo de dorința lor, însă această
prelungire în agonie nu face altceva decât să ne irosească iubirea pe care o
putem oferi altei femei frumoase, aflată în așteptarea unui nou deziderat
emoțional. Când văd o femeie frumoasă nu mă pot gândi decât la efemer și un fiecare
alt început...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu