De când m-am încarcerat
în reflecțiile singurătății mă obsedează o întrebare. Dar despre întrebare,
puțin mai târziu. Mă gândesc adeseori la ceea ce mă leagă de semeni, ceea ce
avem în comun. Primesc același răspuns: mult prea puține. Niciodată dorul,
dragul sau dragostea nu a fost motivul de pornire al unei apropieri. Nici
singurătatea sau vreo agonie într-o formă primitivă. Plec spre semeni pentru că
simt ceva în ei care merită descoperit, studiat, sau chiar investit. Îmi
înfrunt rațiunea exersată, îmi asum riscuri doar în ideea că merită. Firescul firii
mele mă stârnește cu întrebările: ”sunt
oare pregătit pentru recidivă? sunt oare pregătit pentru o nouă aventură pe
tărâmul nelimitat și instabil al erosului? sunt oare pregătit pentru o nouă dezamăgire?...”.
Oricăruia dintre noi îi stă în fire nevoia de provocare. Ne uzăm și ratăm din
motivul rutinei zilnice și atunci vrem altceva, un altceva care poate însemna
de la un alt început până la totul. Ni se întâmplă tuturor, fără
excepție. Mă recunosc și identific în fiece slăbiciune; astfel m-am recunoscut
și în slăbiciunea numită tu.
Și revin la
întrebarea ne(s)pusă, la obsesie: dacă nu dorul, dragul, nici dragostea și nici
tristețea nu m-au împins înspre tine și nici ele nu m-au îndepărtat definitiv
de tine, de ce ne-am întâmplat?
Pentru o iarnă
plină de muguri, mi-e de însuficiență...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu