Pășesc prin viață, ca tot neomul, printre gânduri cu rost și
făr' de rost. Interferențele lor îmi conferă un echilibru tulburător. Nerostul
unui gând atinge rostul altuia și gravitația devine doar suportabilitate
afectivă. Ceea ce mi-a fost limpede a devenit incert, ceea ce a fost durere devenita
o amintire oarecare. În anarhia acestui amestec nici nostalgiile nu-și mai află
savoarea. Nici tristețea. Port cu mine gustul metalic al lacrimilor neîmpărtășite,
acum ajunse șrapnel sufletesc. Sunt dependent de gânduri, de adulterul lor și
metamorfoza ideilor născute din acest adulter. Mă simt din creștet până-n tălpi
și fiecare pas este rostul pentru ce-i sangvin și nerostul pentru ce-am mai
rămas viu prin mine. Mă târâri într-un soi de trebuințe fără argumente. La
ce-mi folosește putința de a zbura, dacă nu am rădăcini și nici destinații de ajuns?
Nu am unde mă duce, înspre ce mă îndrepta și dacă aș găsi o destinație, unde să
mă întorc când mă știu în văduvia rădăcinilor? Preumblarea mea fără știința
lucrurilor și a legilor care guvernează omul faptic, nu-i folosește de hrană
Universului. Uneori și mie-mi sunt un străin straniu și-n acele momente din nou
depind de gânduri, de rostul și nerostul lor. Sunt o simplă piatră înecată în
lacrimi sărate de înger.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu