Despre tot mai puținul din mine (IV)

         Starea vremurilor din mine: imponderabilitate. Nu văd mai departe de primul seamăn care-mi apare în cale. Și nici el nu-mi zăbovește prea mult în atenție. Aparținem cu toții acestei singure lumi, însă pentru mine această realitate este doar un motiv de frondă. Suspendat în viață și moarte, între totul și totul, aleg acest echilibru aparent dezechilibrat în detrimentul rătăcirii. Nu am atins niciodată condiția rătăcitorului: nepăsarea posedată de curiozități despre lume și oameni. Mă preumblu între oameni dar fără să-i mai aud, fără dialog între suflete, fără competiția blestemelor purtate individual. Dacă mi-ar fi în trebuință ocolul pământului, atunci l-aș face însingurându-mă, dar nu singur. Aș porni la drum însoțit de un aproape care să mă întrebe niciodată nimic, niciodată să nu-mi judece gesturile, deciziile, acțiunile. Greșelile noastre trebuiesc iertate și îndreptate de către cei care au șansa de a nu le face, cum altfel decât învățând din ratările noastre.

         Poate că nu mai am răbdare cu mine...

         Mi-e dor de o noapte cu mine; mi-e dor de o noapte cu viul din mine...

         Sunt și suma defectelor mele...  

         Mi-e dor de geniul grotesc al lui Niccolo (Paganini)!...