Despre cuvintele spuse...

         Nu există ființă care să nu se caute de împlinire, care să nu-și dorească atingerea acelui echilibru care să-i permită înțelegerea, iertarea, compasiunea, în cele din urmă seninul. Suntem în nevoie de foarte multe pentru ajungerea acolo, avem nevoie imperioasă de tot ceea ce suntem. Prefer înțelepciunea în forma ei evoluată, așezată dinaintea instinctelor, cu precădere cel al conservării. Înțelepciunea presupune cumpătare nu doar în gândire și acțiune, cumpătarea ar trebui așezată cu precădere dinapoia celor rostite. Exprimăm verbal toate stările care ne definesc și la supărare lăsăm cuvintele să ne părăsească cuprinse de nervul otrăvii stoarse din frustrările adunate. Păcat că nu știm! Tot ceea ce spunem, ce ne spunem sau le spunem semenilor, egal că nu sunt străini sau apropiați, nu vor părăsi niciodată eterul convențional dintre noi. Vom cără cu noi povara celor spuse și auzite. Le putem duce până la capătul lumii, uita acolo, rostirile se vor întoarce peste noi amintindu-ne despre slăbiciunile noastre. Indiferent că sunt gratuități, reproșuri sau sudalme, ele vor purta răzbunarea timpului irosit în purtarea poverii lor. Nu mă tem de cuvinte, de ceea ce se află în spatele lor sau de ceea ce ascund ele, mă tem de durerea cărăușilor. Nimeni nu ar trebui să poarte această povară, dar pentru bucuria unei revederi este nevoie de echilibrul împlinirii, de seninul iubirii aproapelui. Știu, vorbesc despre o stare interzisă nouă, care pare o cutezanță mult prea grandioasă pentru firea umană, dar știu că ca oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu se va afla cel puțin în apropierea ei, dacă nu va fi deja acolo.

         Prefer tristețea nerostirilor decât povara cuvintelor grele...