Un altfel de singurătate

         Fugarul revenise în oraș. Se oprise sub geamul ei. Lumina era stinsă, dar chiar și așa el se gândea cu amarul geloziei la ea: oare cu cine împarte ea acum întunericul? În brațele cui se zvârcolește? Brusc renunță la gândurile negre, pentru că bruma de rațiune îl reîntoarse la promisiunea făcută în dreptul cantonului: ”Draga mea am să te caut să ne eliberăm, să-ți recunosc că atunci când nu ești în mine sunt plin de lașitate; și da! viața poate însemna și desfrâu...” .

         Nu voi aștepta zorii și plecarea ei spre servici pentru a-i vorbi. Cel mai bine voi trece mai târziu pe la ea și îi voi vorbi... Se îndreptă spre casă, via stația de autobuz din dreptul blocului ei. Era cinci dimineața și știa din rutina unor dimineți petrecute în dormitorul pierdut că la această oră deja autobuzul 33 era pe traseu, pentru că în această zonă proletară mulți muncitori mergeau cu linia lui 33 la fabrica de porțelan de la marginea orașului. Hm! Orașul!... Trăim într-un orășel mic, sufocant de mic. Ne știm toți între noi și orice prostie se întâmplă în acest locșor de la marginea lumii se afla pe buzele tuturor în cel mult un ceas. Ce tot vorbesc eu, un ceas?! Maxim juma de oră! Poate acesta este și motivul pentru care nu a mers între noi. Gura lumii! Ce bou sunt! Ce treabă are gura lumii cu noi?! Niciuna...

         Autobuzul întârzia cam mult și stația deja se umpluse cu vecinii Deliei. Delia, una dintre cele mai frumoase fete din burgul acesta ieftin, unde nimic nu este prețuit la adevărata lui valoare. Oare iubirea este mai prețuită în alte emisfere?! Nu este ea cel mai mare blestem al omenirii, blestem care m-a atins și pe mine?!  Doamne cât o pot iubi! Nu am iubit-o, o iubesc. Normal pentru că totul este mult prea recent. Ne-am despărțit aseară. Bine nu oficial, doar că am plecat supărat și ea nu m-a oprit. Părea că nici măcar nu o interesează. Mai devreme îmi spuneam adevărul: NU MĂ VA CĂUTA! Revino-ți prietene! Viața merge înainte!...

         Autobuzul oprise în stație. Toți se urcaseră în autobuz mai puțin el. Șoferul aștepta cu ușile deschise, privindu-l întrebător despre decizia de a urca sau a rămâne. Pentru că fugarul rămăsese neclintit pe bancă, fixând cu privirea pământul șoferul claxonă scurt. La lipsa de reacție a tânărului, șoferul închise ușile și porni. Fugarul era din nou singur, doar el și gândurile sale.

         Burgul e mic și nu mai pot găsi una ca ea. Însă, de ce trebuie să fie încă una ca ea, când ea există și eu mai am o șansă?! Deunăzi îi spuneam că o iubesc precum umbra ei, umbra de care omul nu se poate despărți decât atunci când moare! Umbra îl urmează pe om pe tărâmul de dincolo? Dincolo, dacă există acel dincolo, umbrele sunt inutile pentru că oamenii se iubesc, se prețuiesc, își vorbesc și se mângâie reciproc pentru pierderile lăsate în lumea aceasta. Dincolo nu este loc de lacrimi, numai dacă ești păcătos. Eu nu sunt păcătos, pentru că eu am iubit-o, adică... o iubesc și nu am înșelat-o niciodată; nici măcar cu gândul. Dacă umbra va trece odată cu ea pe tărâmul de dincolo, atunci când îi va veni vremea, umbra ei o să fiu tot eu! Doamne cât pot fi de obsedat de ea, de noi, de iubirea noastră! Sau e numai iubirea mea?! Simt că îmi pierd mințile! Trebuie să ajung acasă, să dorm precum pietrele. Pietrele sunt tari și reci și fără viață. Ele pot fi doar sfărâmate și atunci totul se termină. Să dorm ca o piatră, să uit de tot și toate și să mă trezesc sfărâmat, să nu mai știu nimic, să o iau de la capăt. De la un capăt nou, de la singurătate, de la starea de necunoaștere a iubirii, a lumii. Am nevoie de somn și de uitare, de singurătatea primordială. Dacă voi obține toate acestea poate cineva o să-mi facă cunoștință cu  Delia și o voi lua de la capăt. Voi cunoaște din nou singurătatea în doi, dar fără să o știu. Un soi de inițiere! Da... am nevoie de odihnă, să uit, să revin la singurătatea primordială!...

         Un alt autobuz al liniei 33 se opri în stație. Se ridică și păși pe scară, apoi se așeză pe un scaun. Se aplecă pe geam și atunci văzu lumină la geamul ei! strigă la șofer: Oprește te rog! Trebuie să cobor! Am uitat ceva important!...

         Autobuzul opri imediat. Ușile s-au deschis. În timp ce cobora, fugarul se gândi că și-a uitat ”... sufletul! sufletul mi l-am uitat!”...