M-am așezat pe albia unui suflet secat

         Sunt provocări ale vieții pentru care nu găsim imediat o replică. Sunt dureri pentru care nu există un răspuns și orice încercare în lămurire sau rezistență sunt pentru îngreunarea supraviețuirii. Sunt suferințe pentru care orice alternativă este echivalentul insuportabilului dincolo de orice închipuire. Și totuși rezistăm, trecem înapoi pragul tărâmului iadului. Diferența este doar una, durerea revenirii care este net superioară trecerii. Insuportabilitatea afectivă cere abandonul final, ceea ce pentru orice rațiune sănătoasă înseamnă imposibilul. Din nefericire, în lupta dintre rațiune și afect, dintre imposibil și insuportabil nu există neutrul. În acest război liberul arbitru este o poezia ratată a sufletului aflat într-o ultimă pribegie. Mie îmi sunt dragi pribegiile sufletului, dar acele pribegii purtate în umbra discretă a căldurii și freamătului iubirii, acea pribegie odihnită la focul șemineului, nicidecum la cel al iadului. Nu știu cum de până acum umanitatea nu a înțeles că nu suntem făcuți pentru iad sau rai, că totul legat de aceste incertitudini sunt pentru ce va fi, un soi de convertire la o cale de mijloc pe placul adulterului afectiv dintre Divin și om. Nu am putut înțelege despre mine și viață până nu am cunoscut secatul sufletului. Cu toții trecem prin astă stare, enorm de puțini ne tratăm ființial. De când m-am cunoscut mai bine m-am așezat la albia unui suflet secat, al meu; uneori albia-mi se clătește cu șuvoiul clocotit al unui suflet ce mă vrea doar pentru sine, alteori adăpostește o apă liniștită care se pregătește de furtuni. Nenăscută-i apa pentru albia mea sau drumul ei nu-i croit înspre mine. Știu doar că singurătății mele îi priește ploaia...