Se-ntâmplă iarăși o
teamă în tâmplă; în a mea poate prea insuficient, însă în cea a lumii se simte
freamătul suficienței. Un îndeajuns parodiază senzația deja-vu-ului și-mi spune
că despre noi nu se mai poate nimic. Mai degrabă este vorba despre mine.
Universului i s-a urât de mine și de vorbele mele golite de esența trăirii. Pe
tine nu te știe lumea pentru că te-am ascuns în suficiența sufletului, tărâmul
interzis banalului; și cum banalul îmi este străinul neființial, pe sufletul
tău stingher cărnii nimeni nu și-a sprijinit vreo dorință, nimeni nu a cugetat la
ceea ce ar putea fi, ceea ce ați putea avea. Împreună a fost doar noțiunea mea,
întâia, apoi a noastră, pentru ca în final să-mi rămână doar mie. A trăi ciclic
este posibil doar în carcera unei minți obosite sub asediul unei ratări
afective și mie mi-a fost în putință fără vrere. Ca să te uit m-am stors de
sangvin pentru că știu că în carnea lividă se-nghesuie doar viermii și viermii
nu au amintiri draga mea; ei trăiesc doar pentru hrană și fecundare, o dublă blasfemie
exercitată în altarele sufletelor ruină. Mi-e bine în lumină pentru că
strălucirea acestei melancolii trece neobservată. Tot ceea ce scoatem la lumină
nu este credibil, motiv pentru care reușim mai mereu să părem locatarii
pendulului dintre agonie și extaz, tărâmul celor care trăiesc doar pentru
sinele lor. Locuiești la un apel telefonic distanță și totuși... mult prea departe,
de ceea ce am fost, de ceea ce am devenit.
Mi-e dor de iarna
plină de muguri. Mi-e dor mai mult decât teama din tâmplă. Cum se pregătesc
toate, inconștient, de întoarcerea în mine! Iarna plină de muguri, simfonia
unei melancolii carnale, mirosul tău...
Special!Sublim...!
RăspundețiȘtergere