Foarte rar îmi
este dor de ceva sau cineva; mi se întâmplă tot mai puțin astă trăire, astfel
încât atunci când mi se-ntâmplă atingerea dorului mă simt cuprins de teama unei
exaltări cu consecințe devastatoare. Mă bucură orice îmi face bine și dorul îmi
face un bine masiv, trezindu-mă brusc din letargia unei reverii confundabilă cu
rutina cotidiană. Trăiesc și jinduiesc puternic după ce-i de trebuință
sufletului, apoi departele sau tăcerea dorului mă aduce înapoi, în stingerea
unei nopți lipsite de răceala lunii. Căderea din trăire nu comportă nici un soi
de durere; însă pot spune cu șoapta unei taine numai a sinelui: căderea suportă pierderea unei alte vieți.
Nu știu câte vieți are omul, dar știu că
are în drepturi putința de a se bucura de toate; și totuși nu o facem, nu trăim
fiecare viață. Preferăm absurdul unei idei nebune, fixându-ne țeluri fără miză.
Îmi lipsește febrilitatea, tremurul buzelor și înghețul lor la spaima unui
sărut, amarul sângelui ce clocotește până-n furia desfrâului. Apoi sufletul să
îmi devină rugul pe care îmi ard fiecare părticică de iubire, fiecare nevroză
care i se adresează, întregind-o. Mă gândesc cu o altă spaimă unde se va duce
sufletul meu sau el ei, dacă am muri din dragoste, din forța manifestării ei,
trăirii ei. Dacă nu este nimic dincolo de ce avem aici?! Fără putința de a-mi
duce acea iubire până la capătul lumii, al vieții și dincolo de ea, nu-mi mai
rămâne nimic. Nu-mi rămâne nici ceea ce am trăit din puținul de aici. Totul va aparține
neantului, inclusiv uitarea.
Oare îmi este
bine că trăiesc astfel?! Că sunt dispusul lui până la capăt și dincolo de el?! Acum parcă nu-mi este nici bine,
nici rău, parcă mi-e dor de un dor. Atunci întreb în pustiul asumat: mai
crede cineva în suflet?! Oare mă mai aude cineva?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu