Nu
mă pot dezice de ceea ce sunt. Odată cu mine au crescut și instinctele pe care
le-am primit în dotare în momentul scăpării în lume. Dețin aceleași nevoi care conferă
fiecăruia supraviețuirea, diferențele constau în momentele la care s-a produs
conștientizarea, acceptarea și în cele din urmă resemnarea. La momentul
conștientizării individuale eram vizibil deranjat de calitățile care mă
recomandau. Mai apreciate, prin desuetul ăstei lumi căruia îi aparțineam,
primau mai mereu defectele; de ele au nevoie semenii, tot cu ele își hrănesc
iluziile cei care iubesc și sunt capabili de orice iertare, precum și cei
capabili de orice trădare. Atunci, identic aș proceda și acum, am ales cea mai
grea variantă; să păstrez ce mie îmi era de folosință și lumii de dispreț, să îmi
iau defectele la purtare și să le educ până la momentul plecării. Am aprofundat
conștient sau uneori nevinovat cele șapte păcate capitale, m-am dedat unui
desfrâu autentic căutând ulterior cu febrilitate reversibilitatea ființei. Instinctelor
animalului din mine le-am oferit sangvinitatea pasiunii, amarul plăcut al
orgoliilor și parfumul păcatului. Toate ăste fac din mine acum un erudit al
trăirii și interpretării păcatului. Nevoile și poftele mele sunt educate și
mistuite în acea reversibilitate a ființei, dare ele există și încă mă bântuie.
”Nu stă departe de
vinovăție cel care și-a mărturisit păcatul cu sinceritate” spunea Albert
Einstein. De oricâtă rațiune aș fi capabil, sentimentul vinovăției există, mă
copleșește și mă obligă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu