În
ultimele zile am căutat să vorbesc, să mă exprim, mai puțin. Lipsa de timp fizic
m-a determinat să fiu mai atent la ceea ce îndeobște ignor, nevoile mele. Mă gândesc
de vreo trei zile, cu o intensitate absurd de nesemnificativă având în vedere
cât de aplecat sunt spre fatalitate și ruina umană, dacă aș fi capabil să plec,
să renunț la tot ce am agonisit, pentru ce am luptat în astă viață.
Cu
certitudine, în sertarele memoriei mele se regăsesc extrem de multe persoane,
personaje și situații. Sufletul meu este capabil de foarte multă nostalgie, dar
toate astea sunt trecut, o istorie plină de arome, dar nici una suficient de
puternică încât să mă determine să doresc cu aviditate să ramân pe loc, ori să
mai degust măcar o singură dată vreo aromă anume, în felul ei unică. Nici pretențiile
de la mine nu mai sunt atât de nevrotice la acest moment. Mă întreb, sub impulsul
acestei renunțări, dacă merită să mai rămân fidel standardelor personale,
acelor valori și etaloane pe care educația și conștiința mi le-a impus în ultimii
25 de ani din viață!? Sigur cine ar citi aceste rânduri va râde dacă ar afla că
mi-ar fi mai dor de pâinea cu unsoare și ceapă roșie a mamei sau fasolea
frecată și castravetele murat din cămara bunicii, decât de oamenii cu care am
crescut, am creat, scris și rescris istoria personală și a neamului. Toate
aceste delimitări și renunțări parvin din motive străine mie ca trăire, dar
foarte cunoscute ca interpretare și evaluare. Nimic din ceea ce am creat
împreuna cu cineva drag mie nu a fost dedicat unei eternități sau posterități
fluide și naturale. Când nu mă identific cu bunul simț, rațiunea și afectul din
semeni, înseamnă că nu mai am nimic în comun cu ei; atunci nu am la ce renunța.
Nostalgiile sunt plăcute dar și amare.
Probabil
că … da! Aș pleca, voi pleca! Rămâne de văzut …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu