De ce scriu!? (II)

De când mi-am deferit public o parte a gândurilor, construind acest blog, câțiva cunoscuți și chiar străini îmi atrăgeau atenția asupra faptului că risc să fiu perceput negativ, ca un personaj trist, poate chiar sinistru; uneori sunt acuzat voalat de un sublim ridicol prin prisma faptului că port un război inegal cu soarta și Divinitatea, pe cât de inegal pe atât de inutil. Zâmbeam și replicam doar cui consideram că merită, doar cui credeam că poate înțelege.

Adevărul este mult mai simplu și mai aproape înclusiv de cei care mă combat, chiar dacă o fac doar în gândurile lor. Nu am aderat niciodată la acele forțe interioare gregare care să îmi amorțească rațiunea, afectul și spiritul, care să mă arunce în acele turme umane resemnate. Îmi place la cei asemeni mie acea nesupunere dinaintea fantasmelor și întunericului nopții, acea luptă a inteligențelor neasuprite și neîngrădite cu acele rațiuni perfect lucide care străbat doar în cotidian și refugiile umane saturate de vicisitudine. Sunt precum un biet artist care în idealismul său vede în scena vieții raiul păcătoșilor iar în culisele scenei simte mirosul agoniei, decăderii și al morții subite. Gândiți despre mine ca și despre voi; suntem umilința și deminitatea, tristețea și bucuria, drama și lirismul vieții, resemnarea și optimismul, tot ceea ce mințile lucide ale cotidianului și contemporaneismul gergar nu va fi niciodată.

Cât despre ceea ce scrie un obscur autodidact ca mine, sau dezavuează un poet prin lirismul și ludicul împrumutat din culisele sau scena vieții, cel mai bine s-a exprimat Marcel Proust, plictisitor dar pe alocuri genial, atunci când a spus: ”stilul nu este o chestiune de tehnică, este o calitate a viziunii” ...