Delirium

Când Dumnezeu nu are timp pentru mine mi se-ntâmplă frumosul; atunci am timp pentru mine, pentru semeni, pentru gânduri și iluzia unei libertăți absolute, necondiționate de eternitatea îngăduită de albastrul cerului sau întunericul nopții. Mi se întâmplă să trăiesc un delir al afectului în care mă simt întregind paradoxul de a fi complex și complet; fiind văduvit de acea luciditate care mă reține în firescul ăstei lumi îmi permit să mă răsfăț în luxul trăirii pe orizontală, inestetic să urc și să cobor spre sfinți, să mă antrenez în acele conversații iraționale și ridicol de sublime, căci ce altceva sunt sfinții, decât acea inchizitorie poliție divină capabilă de interogatoriul asemeni introspecției!?

Golit de virtuți dar și de păcate mă las purtat asemeni grotescului Quasimodo de acea incantație sonoră de proveniență divină, un cor heruvimic închis pe vecie într-un clopot de sticlă, ca pentru a-i reaminti omului cât de insignifiant și efemer este și la ce cazne se poate supune dacă-și permite a iubi idilic și fără rezerve. Iubirea ne-a fost dăruită pentru inițierea în taina suferinței și a urii, preambulul regresului natural și instinctual; toate astea după ce am ars cu toată ființa, ne-am înstrăinat sufletul de trup și am uitat complet de păcatul instinctual și nevolnic al cărnii. Trebuie să atingem agonia în toată bestialitatea ei, căci numai astfel regăsim calea revenirii la geneză și statornicia în credință. Dacă iubesc ceva mai mult la Dumnezeu decât pe El ca existență este ludicul ce răzbate din iubirea cu care ne domină și amenințarea Edenului.