(IX)

În adolescență îmi încredințasem viața gândirii aristotelice. Eram sedus de logică și absolut tot ceea ce făceam sau mi se întâmpla trebuie să suporte argumente. În timp devenisem un adolescent cuprins la interior de o tristețe sobră; simțeam că sunt un neînțeles. Nimic din această sumbră tristețe nu trebuia să răzbată înspre semeni, familie sau iubite; singurul dialog autentic era între mine și Divinitate, iar restul devenise o exersare îndoielnică a perfidei arte a conversației. Singura reminiscență din adolescență, pe care o păstrez ca un stigmatizat blestem divin, ar fi iubirea ce o port artelor; pot zâmbi când afirm că ”totuși, … mai am ceva sfânt în mine”.

*

Nu-i înțeleg pe semeni de ce trăiesc cu acea nevoie acerbă de a se face plăcuți. Niciodată celor cărora le dăruim efortul de a le deveni utili, plăcuți sau poate chiar amanți nu vor trece dincolo de ideea de a ne privi sau accepta mai mult decât un animal de companie. Cei care au înțeles în cele din urmă fenomenul dețin măcar un papagal în casă, restul se dețin pe sine.

*

Am traversat și eu ca orișicare, acea etapă în care umanitatea îmi aparținea și reciprocitatea mi se părea o elementară reacție a bunului simț. În acea perioadă, în mine locuiau veneticii care nu își mai încăpeau în piele, umilii ratați ai societății și câteva genii neînțelese, calibrate cel puțin pe măsura mea. În cotidian eram cantina la care se hrăneau gratuit toți proștii și naivii, azilul în care-și odihneau rațiunle îmbătrâniții prematuri ai vremurilor de restriște, iar noaptea, daaaa …, noaptea  mă găteam cu beteală de brad să-mi strălucească public reflexele by-pass-ului chinezesc precum al lampinioanelor roșii de aceeași proveniență; eram o casă de rendez-vous în care îmi dădeam întâlnire cu toată suflarea femeiască atinsă de blestemul filosofiei antice greacă. Între timp aceste întâlniri desuete au devenit un dialog mut, inuman, un schimb de replici între rigori mortis și îmbălsămarea platonică.  Sunt o ruină bine întreținută, în mine zac uitate sute de povești și drame, în nici o scrijelită pictură rupestră Dumnezeu nu se regăsește, iar replica părintelui Cleopa, ”mânca-v-ar raiul”, nu are ecou …

*

Cărțile m-au atras întotdeauna. Copil fiind îmi plăcea să pierd vremea prin librării, să miros cerneala și hârtia, să încerc a înțelege acea seducție pe care o avea cartea asupra-mi. Amestecam cu voluptate personajele, de la Anna Karenina până la Ana lui Manole, de la Gavroche sau D’artagnan până la Legionarul sau Micuțul lui Sven Hassel, de la Mobydic până la bătrânul Hemingway, cream propriile romane în care nimeni nu suporta înfrângerea, drama sau sacrificiul. Superbă creație a realizat Domnul când i-a lăsat unui copil mintea liberă și nesupusă meschinăriei și sufletul necuprins de chingile orgoliului. Acum mai păstrez acea pasiune, dar sunt prea sărac să-mi pot permite mai mult de două cărți pe lună. Evit librăriile din lipsa farmecului de altădat, la care adaug lipsa de discernământ a editurilor, respectiv a titlurilor/cărților de calitate. Aleg anticariatele, poate din cauza mirosului dulce-acrișor al filelor învechite, uneori al unui posibil dialog cu alți semeni seduși de aceleași trăiri.

PS: Vă recomand cu cădură Savatie Baștavoi - Audiență la un demon mut.

Este o proza care se citește rapid, care prinde și care trebuie citită și printre rânduri. Această carte a reușit ceea ce nimănui nu i-a reușit de multă vreme; să mă pună pe gânduri vis-a-vis de relația personală cu Divinitatea. Cei care sunt interesați și nu găsesc cartea mă pot contacta pe mail sau printr-un comentariu și le voi împrumuta cartea condiționat de următoarele: să mi-o returneze în aceleași condiții în care au primit-o și în maxim două săptămâni de la data primirii (deși cartea se poate lectura in două zile).