Inutilitate (III)

În ultima vreme am parte de câteva ședințe de terapie; în fapt staționez într-un stadiu de introspecție selectivă, care ar trebui să elimine balastrul acumulat de tot haosul, parțial organizat, pe care am reușit să mi-l permit. Realistic vorbind, îi permit rațiunii să interogheze subconștientul, iar acestuia i se permite orice formă de revoltă. Cred că psihiatrii definesc o astfel de atitudine ca fiind una pozitivă. Așa ar trebui să și fie având în vedere că încerci să te cureți de ce este rău sau mult prea bun în viața ta, cel puțin în cazul meu, eu nefiind obișnuit cu prea bunul.

Obișnuiam să scriu noaptea și am înlocuit activitatea specific defulării cu cea dedicată acumulărilor, lectura. Deși ar trebui să fiu încântat, sau măcar mulțumit pentru faptul că mă cunosc mult mai mult decât îmi este necesar, am început să fiu deranjat de toate acele piedici și bariere cu care rațiunea se opune acțiunilor libere, generatoare de vitalitate, de poftă de viață. Nu mai am acea nevoie de a mă certa cu Divinitatea vis-à-vis de tot ceea ce Biblia sau vreo sutană nu-mi poate explica sau a mă aduce în apropierea înțelegerii, măcar a acceptării. Niciodată nu am capitulat necondiționat, dar acum mă simt tentat de asta; foarte adevărat este și faptul că nu am un răspuns la vreo nevoie, sau vreo nevoie, deci nu am în fața a ce capitula. Mai straniu decât atât, am început să citesc literatură ortodoxă, ceea ce mie mi-a fost străin ca gest sau gust dintotdeauna.  Ziua fără a-mi crea vreo plăcere lenevesc mai abitir decât orice leneș dedicat total acestei stări, o convalescență vegetală lipsită de oxigen și apă, o letargie simluată perfect de imobilitatea unui sistem nervos mult prea obosit de acest simulacru de terapie la care m-am supus în mod conștient. Am realizat că prezentul nu are nimic comun cu gradul dezastrului sau mizerabilului de care am avut parte, ca majoritatea cunoscuților, în copilărie și adolescență; atunci s-a trăit empiric, mai târziu s-a înțeles acea perioadă și din ea s-au tras concluziile prin care am devenit ceea ce suntem acum. Cu toate aceastea din nou remarc că prezentul nu are ceva comun cu trecutul, din moment ce ceea îmi este mie de trebuință nu are un corespondent identificat ca lipsuri sau abundență în trecut. Nu cred că încep un nou stadiu tocmai pentru că știu cât de imun sunt la întâlnirea cu ineditul, cu surpriza; dar cu certitudine ceva s-a rupt în mine, ceva care este mult prea adânc îngropat în subconștient sau este mult prea pretențios pentru a-mi atrage suficient atenția pentru a afce ceva, a mișca, a încerca vreo inițiativă. Una din definițiile mele este că sunt un maestru al lustruirii nimicului, că sunt unul dintre deținătorul și păstratorul nimicului și cel mai potrivit pentru a-i dedica un grup statuar. Straniu! Simt că acum am mai puțin decât nimic …