poveste

o poveste, undeva, se-ncheie,
o alta se șterge în tăcere,
există alte ne’ncepute,
vor arde și vor fi pierdute;
 
povestea noastră-i un banal,
un aberant convențional,
un doi neverosimil, sec,
o haină veche, fald, eșec.
 
furați de sânge reciproc,
între minciuni și echivoc,
în antiteza și nimic,
consensul mut din epidermic.
 
te las de tot iubirea mea,
povestea mea, povestea ta,
le las desculțe, dezbrăcate,
iubire laică-n păcate;
 
povești în lume se încheie,
a noastră trage în tăcere,
cu gloanțe din iubirea oarbă
în infinit să ne absoarbă…

al nimănui și totuși…

sunt omul care poartă aceleași două chipuri,
unul pentru semeni și altul pentru mine,
tânjind după iubire, trudind nesaț la trupuri,
eu din stăpânul lumii ajuns-am în robie.
 
robia-i numai una și ea îți aparține,
nălucă-mi ești pe suflet, stârnindu-mă-n conștiință,
războiul lumii noastre deloc nu mă conține,
aș vrea să-mi fii străină, dar tu îmi stai în ființă;
 
cu ură și iubire ți-acopăr viul trupescul,
blestemul cade-n rugă și ruga cade-n plâns,
nebun te simt în toate, firesc și nefirescul
și viața fără tine îmi pare-un neajuns.
 
sunt eu, nebunul care ascuns sub două chipuri
denunț întreg pământul, suflarea, apa, vântul,
iubindu-te pe tine, voi renunța la trupuri,
al nimănui și totuși, îmi ești deznodământul…
 

culoarea ploii

acum, că plouă, în mine plânge
privirea ta rătăcitoare,
mă răsucește, mă constrânge,
o stare-n care totul doare;
 
iar ochii tăi îmi dau sentință
culoarea ploii ei purtând,
în ape adânci și în neființă
se stinge orice legământ.
 
mereu grăbită precum apa,
te scurgi, acaparezi, inunzi,
e toamnă-n mine, cade pleoapa,
o crimă ascunsă în rotunzi;
 
pământul care-ți adora călcâiul
ajuns-a praf de vânt purtat,
din viața scurtă ca gutuiul
nemaifiind vești, am dezertat.
 
precum ți-am spus ajuns-am toamnă
și sufletul se-nchide-n vreri,
s-a scuturat, iubită doamnă,
pierzând speranțe, apoi dureri.
 
cum nu-i ceri soarelui s-apună
sau ploii stropii să-și oprească,
tu lasă-mi inima-n minciună,
ea a ales să te iubească;
 
am fost un pretendent la fericire
nemeritând culoarea ploii,
mă bate-un gând și-o rătăcire:
din umbra mea se nasc strigoii…
 

banalul în vers simplu

 

câte stele stau sub soare
încercând să se aprindă,
câte-s oare căzătoare,
în dorinți să te cuprindă?
 
câte vânturi se strâng valma
încropindu-se-n furtună,
câte-s adieri în palma
ce ți-ar prinde-n păr cunună?
 
câte ploi sărace-n picuri
strânge-ar lacrimile mele,
ca să stingă-a-mele focuri,
să te îmbăiezi în ele?
 
câte fire din nisipuri,
de pe maluri, din pustii,
desenând a tale chipuri
iscusit-au vijelii?
 
câte gânduri nepoftite
încercând să te ascundă,
au stârnit în minți smintite
o iubire furibundă?
 
câte litere sărace
încercând s-adune versul,
mi-au ucis umila pace
spulberându-mi Universul?
 
câte doruri călătoare
pot trimite să te-ajungă,
câte ape din izvoare
setea știu ca să mi-o stingă?
 
câte oare-s născocite
și mai pot fi îndurate,
câte drumuri încâlcite
sunt de tine-ndepărtate?
 
tu să ai răspuns la toate
te conjur să-mi dai de știre,
până-n moarte, cât se poate,
te găsesc a mea menire…
 

inutil

 
m-am revăzut în umbra unei nopți,
nălucă fulgerând o amintire,
încă mă-ntreb: ”cum mai suporți
să-i dai singurătății veșnicie?!”
 
poate că-mi aparțin deplin
în lumea mea perfidă prin mistere,
mi-am interzis să beau pelin,
ori să iubesc ce simt că piere.
 
nu sunt făcut să am răspunsuri,
nici să mă lupt până la capăt,
am obosit, străbat întinsuri
și-un rest din mine-am pus sub lacăt;
 
mă culc și mă trezesc flămând
să înțeleg ce-nseamnă golul,
sunt suflet rupt, abia palpând,
și-n sânge negru’, ca nămolul.
 
n-am rădăcini și n-am aflat
un suflet unde-s țintuit,
e toamnă-n mine, răspicat,
și ce-am iubit s-a veștejit.
 
nu-s trist, nici mort, dar nici nu-s viu,
răzbat ca apa doar prin ploaie,
iar toată lumea-i un pustiu,
destin de neînscris pe-o foaie;
 
mai vin, mai plec, dar nu rămân,
ascuns perfid în versatil,
mă amăgesc, mă tot amân,
mimând o viață-n inutil…

 

gând ciobit

cu tăișul gândului
tai linia imaginară
ce separă lumea omului
de lumea originară;
 
cu tăișul cuvântului
tai ce-i absurd și urât,
fug de umbra trecutului
fug de prezent și-atât.
 
cu tăișul privirii
separ zarea de mare,
însângerez trandafirii
și pun ura-n adorare;
 
cu tăișul spiritului
scot păcatul prin post,
induc viață lutului,
Iubirii dându-i un rost.
 
cu al sabiei tăiș
arunc viața-n moarte
și plec pe furiș
de nimic să am parte…
 

eclipsa

 
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade
și-n care întuneric te ascunde?
intenția mea provoacă ambuscade,
tăcerea mea să te inunde;
 
cândva mi-erai un țurțure în vară
topit lasciv sub lava mângâierii,
făceam din zi o noapte incendiară,
sudoarea noastră avea gustul mierii.
 
în noul gând prin firea mea ciudată,
tandrețea ta a prins rigid de lut,
cămașa inimii pe viu îmi e brodată,
cu amintiri ce le-am pierdut;
 
doar cerul știe ce purtăm în sânge,
ce ne adună și ce ne se separă,
m-aș sprijini în lacrimi dac-aș plânge,
iar amintirea nu mi-ar fi povară.
 
natura tace și-ți privește umbra,
tăcerea mea mai poartă o-ntrebare,
cât timp mă lasă moartea, sumbra,
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade?