Contractul
La brațul Elenei fac o ultimă oprire
la poarta de intrare în curtea ospiciului. Pentru un ochi versatil curtea
ospiciului aduce cu o oază de relaxare. Verdele ierbii și verdele indecis din
desișul nedefinit al copacilor creează aparența unui paradis asezonat micii
burghezii din perioada interbelică. Rondoul floral imens din fața clădirii
ospiciului, aleea pietruită cu granitul cubic în care stau uitate tropotele
caleștilor din vremuri nu prea mult îndepărtate și aerul proaspăt răspândit de
iluzia decorului verde îți lasă impresia că de aici nu poți pleca decât
reabilitat, că ai redevenit un bun alegoric redat societății care urmărește
doar evoluția și certitudinea zilei de mâine. Nu mă simt și nici nu mă pot
defini, dar nici nu caut să obțin de la mine o certitudine în ceea ce privește
stabilitatea mea emoțională. Știu că sunt obosit dar nu simt asta și până la
urmă fac o vizită într-un spital. Adevărat, un spital dedicat majorității,
acelei majorității care judecă și are prejudecăți față de cei văduviți de
luciditate și cu precădere, de echilibru. Îmi revine în minte un slogan așezat
pe frontispiciul unui alt ospiciu: ”Suntem
mai mulți afară decât înăuntru!”.Rămășițele lucidității mele încropesc un
zâmbet interior, dar la suprafață rămân același captiv într-un inert. Dumnezeule! Mă aflu în război cu mine
și mintea mea aparține unui orb nebun și seducător! Orbul acesta care mă
așteaptă, care-mi vrea seva ființială, zvârcolirile, incertitudinile și
deopotrivă certitudinile și liniștea aparentă, mi-a schimbat firea. Abilitatea
de a improviza, acea abilitate care cândva era un reflex, își face simțită
prezența și îmi induce speranța că voi fi bine, pentru că în definitiv eu sunt
doar un amărât de idealist decăzut din drepturile unei rutine viciate, pe când
el nu este decât un biet nebun orb care a sedus câteva suflete printre care și
al meu. Brusc, realizez că sunt la brațul Elenei. Sau ea la brațul meu, dar
aceste aparențe sunt doar prejudecăți infantile. Elena, frumoasa, distinsa,
grațioasa Elena, e lângă mine la dorința lui. Ea poate vorbi despre căderea sub
jugul seducției, ea este singura care poate vorbi de ambivalența seducției în
calitate de sclav al propriilor ei dorințe și de stăpân al dorințelor altora.
Mă uit la ea și încerc să-i percep trăirile. Nici măcar nu mă privește. Statuie
zveltă și provocatoare aparținând unui grup statuar lutos care se poate prăbuși
la prima salivare excesivă răzbătută din instinctele primitive ale tagmei
masculine… și din nou mă atinge o revelație: totul în mine, de la analiză până
la verdict, se reduce la păcate și împlinirea lor. Păcatele și împlinirea lor,
mai exact ”principiile acordate după
păcatele mele preferate”, cum mi-a spus nebunul la prima noastră întâlnire.
Orbul mă acaparează din nou, s-a instalat în rațiune, suflet; îmi acaparează
complet existența, mă conduce prin absență, îmi educă fricile de care mă
lepădasem cândva. Mintea mea lucrează febril și în mine se deschide un mare
hău; peste el o punte împăienjănită pe care scrie cu sânge: ”Traversarea acestei punți este o călătorie
inițiatică!”.
Verdele privirii Elenei fixează
verdele cu efect paradisiac. Între cele două lumi verzi observ aceeași punte ca
peste hăul din mine, cu același mesaj. Instinctiv mă gândesc că sunt mai nebun
decât orbul și că există posibilitatea ca noi să fi schimbat rolurile, el
idealistul care vede lumea doar cu ochii minții, eu refuzatul de serviciu,
responsabilul cu desăvârșirea lumii prin împlinirea păcatelor. Verdele
copacilor se estompează și-mi pare că retrăiesc imaginea idilică a copacilor
aliniați ca sarcofagele; diferența o face doar strigătele. Nu se aud decât
strigătele nebunilor care-și strigă oful, se ceartă cu toți și cu nimeni, cu sinele
și cu Divinitatea, se ceartă cu diavolul care nu-și respectă promisiunile
luându-le mințile. Dar ce știu ei?! Câți dintre noi pot face diferența între o
nebunie declarată și una neasumată?!
Pentru toate gândurile mele sunt
pedepsit:
- Nu credeți că gândiți prea mult? Mai
ales pentru un om care nu este pregătit pentru nimic din ceea ce îi rezervă
viitorul?
- Frumoasă Elena, nu
încercați să-mi substituiți realitatea cu spaimele pe care dumneavoastră le-ați
avut cândva. Spaimele noastre poate coincid, poate că rețeta disoluției lor
poate fi aceeași, dar temerile noastre diferă, pentru că suntem diferiți.
Genetic bărbatul greșește, suferă, se bucură sau iubește, diferit față de cum
trăiește o femeie o situația similară. De exemplu, dacă nu ați fi fost soția
lui, și dacă noi am fi avut vreodată o șansă atunci noi ne-am fi iubit
individual diferit…
- În general soțul meu are dreptate dar cred că în ceea ce vă privește ori
mi-a ascuns ceva, ori și-a permis o superficialitate. Eu greșesc acum! Soțul
meu nu greșește, cu siguranță că mi-a ascuns câte ceva în ceea ce vă privește,
dar cine sunt eu să-mi judec soțul?! Vă reamintesc că v-am spus că nu dețin discursul, sensibilitatea și
nici intuiția rasată a soțului meu ca să vă pot combate decisiv. Sunt femeie și
posed o intuiție ascuțită precum o ghilotină pregătită pentru execuția unui cap
regesc și intuiția mea îmi spune că ceea ce va urma va fi ceva inedit pentru
toți cei implicați. Poate că Dumnezeul dumneavoastră și fratele Lui vitreg,
marele adversar, o rudă apropiată a soțului meu, să știe dinainte răspunsurile,
însă…
Ezitarea ei nu putea să-mi scape cu toată amorțeala care
încă mă definea. Instinctele mele s-au
activat acerb și rațiunea își recăpăta cu greu tăișul lucidității. Mintea mea
căuta agitată sursa fisurii din rutina exersată a dialogului cu mine. Încerc să
pătrund fisura, să o lărgesc și să ajung să rup puntea scrisă cu sânge însă
reflexele mele greoaie sunt respinse de intuiția de care tocmai făcuse caz:
- Dragul meu domn vă așteaptă o duioasă agonie! Cu
siguranță agonia dumneavoastră mă va include, iar eu vă recunosc că îmi va face o rarisimă plăcere să
vă revăd răvășit până în sânge de lupta pe care știu sigur că nu o veți refuza.
Azi este singurul răgaz pe care vi-l pot oferi și fac asta pentru că dorința
soțului meu îmi este poruncă. Orice îmi cere, mie îmi devine bucurie pentru că rugămințile
lui, sau poruncile lui – numiți-le cum doriți -, sunt sigurul gest de afecțiune
pe care îl primesc. Sunt femeie și dincolo de orice ați crede sau ați știi
despre femei veți afla că nimic din ceea ce știți nu coincide realității. Doar
femeia știe să se descurce cu iubirea și mai ales cu consecințele ei. Voi,
bărbații, sunteți niște nevinovați loviți atroce de trebuințele noastre, de
nevoia acerbă de a ne completa lipsurile, de a ne întregi – cum vă place dumneavoastră
să verbalizați anumite stări. Nu noi, femeile, suntem vinovate de toate
războaiele lumii, de toate vărsările inutile de sânge, de toate suicidele, crimele
sau genocidele permise inclusiv de Dumnezeul dumneavoastră. Dacă ne spuneți că
suntem vinovate de ce este mai rău în lume și în întunericul din ea, de ce nu
ne spuneți că tot noi suntem vinovate de frumosul lumii, de ceea ce a compus
Bach, Rahmaninov sau Puccini, a pictat da Vinci, Picasso, Rembrandt, Renoir sau
Monet, de ce a sculptat Michelangelo, Staglieno, Rodin sau Brâncuși, de
capodoperele lui Homer, Shakespeare, Tolstoi, Cervantes sau Hemingway sau de
învățăturile lui Aristotel, Sfântul Augustin al vostru, Descartes, - și acum
trec la preferații mei – Schopenhauer, Nietzsche, Kant și Cioran? Soțul meu,
orbul dumneavoastră, este singurul care a știut vreodată să iubească o femeie
oprindu-i dominația…
O nouă fisură! Această tiradă nu are cursivitatea
siguranței de sine, a unei invincibilități asumate, ci mai degrabă regretate.
Dar de această dată nu e nevoie de bisturiu. Știu unde stă ascunsă slăbiciunea.
Exact unde stă ascunsă în mine. Acest dialog insuficient dar cu accente în
patosul translucid mi-a amintit ceea ce am uitat în ultimele șase luni: ce
înseamnă să fii uman. Elena, râvnita și adulata Elena, este și va rămâne soția
orbului, dar are amprenta umanității, slăbiciunile ei, educate ascunse dar
totuși primitive. Îmi este limpede că această femeie îmi va deveni obsesie, că
doar ea va fi vrednică de a-mi accepta iubirea, cu furiile și dulcegăriile ei.
Ea știe ce înseamnă să fii iubită parșiv, pervers și definitoriu, însă la fel
de bine știe și cum să iubești aidoma.
În mine echilibrul dă semne palide că revine la matca
redundantă premergătoare întâlnirii cu orbul. Încep să cred în mine, în faptul
că marea întâlnire poate să-mi aducă și mie câteva învățături și speranță, că
eu chiar voi putea supraviețui provocărilor orbului. Nu am un răspuns, nu știu
și nici nu simt că Dumnezeu s-a îndurat de rătăcirile mele, nu pot spune că El
stă în motivația mea de a merge până la capăt, de a accepta sacrificiul Iudei
trădându-mi semenii și încrederea lor în mine, dar mai știu că nu e cale de
întoarcere. Sunt tot mai apăsat de luciditate, spatele meu devine tot mai
drept, sângele meu mai puțin vâscos și limpezimea se așază în cafeniul
irișilor. Elena mă simte. Întoarce capul, mă privește și își permite un zâmbet
aproape insesizabil.
- Nu a fost nevoie decât de puțin teatru și
iată-vă! Domnia voastră apare ca fiind pregătit pentru întâlnirea cu marele absent
al raiului! Avea dreptate soțul meu! Sunteți un naiv duios, dar mai ales
idealist. Iertați-mi lipsa de colocvialitate dar sunteți amuzant! Dumnezeului
domniei voastre chiar nu-i mai sunteți de trebuință, dacă a permis așa ceva!
Dar dacă vă consolează cu ceva faptul că nu sunteți singurul uitat, atunci vă
certific eu acest fapt. Chiar ați crezut în momentul meu de presupusă
slăbiciune. Sunteți ideal pentru un epitaf motivațional adresat naivilor care
cred în raiul promis. Poate chiar veți avea onoarea să-l întâlniți pe Petru și
el să vă permită să-i lustruiți cheile raiului. Poate într-un acces de
mărinimie, Mihail sau Gabriel vă vor lăsa să le pieptănați aripile. Voi încerca
să vă înlesnesc o cină romantică cu Magdalena și să fiți serviți de însuși
Toma. Chiar credeați că sorei Magdalena i s-a permis accesul în rai? Să vă mai
împărtășesc ceva devastator: Magdalena mi-a fost mentor! Pot continua în a vă
oferii și alte revelații dar va trebui să suport mânia soțului meu. Orice ați
crede și simții acum, oricum nu mai puteți da înapoi!
E rândul meu să zâmbesc,
dar nu identic de imperceptibil precum o făcuse ea anterior monologului. Nu o
pot crede, mai ales din perspectiva fisurilor anterioare, și ca atare îi
replic:
- Elena, scumpă Elena,
după întâlnirea cu soțul tău din parc, în timp ce el pleca târât spre oficiu mă
gândeam că vorbește prea mult pentru un orb. Ești soția lui și foarte probabil
l-ați copiat în tot ceea ce vi se pare că poate convinge un nefericit de
puterea voastră, dar eu sunt altfel. Dacă într-adevăr soțul domniei voastre
este cine a lăsat să se înțeleagă că este, atunci știți că mi-ați greșit azi de
cel puțin două ori. Nu voi explica unde, însă latinul are o vorbă: ”Errare
humanum est sed perseverare diabolicum”, în traducere ”A greși e
omenesc, dar a persevera este diabolic”. Mi-ați dovedit ambele, că sunteți
om dar și soția orbului, și ultima confirmare are relevanță doar dacă orbul se
va dovedi a fi cine pretinde că este. Mergem?...
Când trecem pe lângă ghereta portarului am parte de un gest
neverosimil. Portarul cade într-un genunchi și cu capul plecat o salută pe
Elena:
- Sărut mână doamna
Elena. Soțul dumneavoastră, adică domnul, vă așteaptă!...
Mi-aș dori să înțeleg
gestul omului simplu, dar ultimele evenimente își pun amprenta pe prezentul
imediat așezând neverosimilul în altă sferă a speculațiilor. Sunt pentru
altceva acolo, chiar dacă derapajele din decorul general încearcă să impună și
să mențină haosul din mine. Mă surprinde sentimentul că sunt tot mai nerăbdător
să-mi întâlnesc călăul, dar mai ales că pe măsură ce pășesc sunt tot mai cert,
mai viu, mai puternic, mai pregătit pentru orice mi-ar propune orbul. Rațiunea
îmi cere un răspuns introspectiv pentru cele șase luni de rătăcire, dar
luciditatea estompează nevoile rațiunii și amână răspunsurile. Elena pășește la
fel de demn la brațul meu, însă grația și delicatețea ei subjugă, impune,
primește firescul oricărui gest sau privire ofrandă. Pentru mine prezența ei la
brațul meu nu are o valoare mai mare decât acea capcană prin care îmi spunea că
doar astăzi îmi este permis a-i cere orice. Mai exact, acel ”… eu vă stau la
dispoziție toată ziua, sau în fiecare minut al acestei zilei” a devenit
pentru mine o provocare care trebuia îndeplinită și apoi mutată în atemporal…
***
Albul coridoarelor
ospiciului mă obligă să închid ochii. Îi dau semnale Elenei că am încredere în
ea, în faptul că își va îndeplini obligația de a mă duce în siguranță la
întâlnirea cu soțul ei. Holurile goale și puternic luminate poartă ecourile
sumbre ale urletelor nefericiților locatari. Ecourile se lovesc între ele, se
amestecă și-mi provoacă un dezechilibru evident. Nu pot trece peste aprecierea
pe care i-o acord gratuit orbului. Știe cum să-și facă intrarea în viața
nefericiților, dar stăpânește la perfecție și arta regizorală de a-și pune în
aplicare planurile. Mă gândesc că ospiciul și holurile lui pot fi o antecameră
a iadului, dar faptul că habotnicii și asceții cred în practica exercițiului
exorcizării mă aduce în stadiul unui hohot de râs vecin isteriei. Elena mă
privește surprinsă însă gestul ei de a-mi strânge brațul și a se oferi ca
sprijin mi se pare de o tandrețe acaparatoare. Poate că este al treilea semn de
slăbiciune sau poate fi doar un gest reflex de conservare a dominării pe care o
etala cu nonșalanță. Evidența era una singură: nu eram, departe de marea
întâlnire. Melanjul ecourilor o purtau parcă într-o levitație absurdă, grăbind
finalul inițiatic. Ușa de la rezerva orbului era larg deschisă. Orbul stătea
întins în patul cu așternuturi la fel de sclipitor de albe ca holurile pe care
tocmai le traversasem. Trupul lui firav era acoperit cu un cearceaf alb și eu
mă gândeam deja la controversatul giulgiu al fiului sacrificat pe cruce.
Gleznele subțiri care mă frapaseră de la prima întâlnire purtau urmele
sistemului de imobilizare. Aceleași urme se regăseau și pe încheieturile
brațelor. Rezerva lucea de curățenie dar restul, de la mobilier la aparatură
medicală, indica primitivismul cu care se confrunta sistemul nostru medical.
Patul aducea cu un pat de campanie, iar trupul lui semiridicat se sprijinea pe
vreo trei perne puse în scară pentru a imita un minim confort. Sub cearceaful
care-i acoperea trupul nud se ghicea toată anatomia scheletică a unui muribund.
În mâini ținea o carte. Elena a tras cele două scaune de la masa de lângă geam
și mi-a făcut semn să ne așezăm. Liniștea se sparge sub recitalul pregătit
pentru mine. Orbul a început să recite un poem. Mă uit atent la carte și mă
revolt pentru că acel volum nu era scris în limbajul braille. Pe copertă se
poate citii doar George Coșbuc și Poezii. Orbul îmi recită cu intonație și
patos poemul ”Trei, Doamne, și toți trei!”:
Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.
Și luni trecut-au după luni
-
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară -
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toși d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!
O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.
Blăstem pe tine, braț dușman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea? - "Mort și
Mircea
Prin văi pe la Smârdan.
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.
Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, -
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, și toți trei!
Apoi liniște. Acea liniște care apasă,
care condamnă tăcerea la resemnare prin inutilitate. Orbul mă avea. Parcă abia
ieri mă despărțisem de el. Iar eu ca și atunci mă gândeam doar la ce este
neverosimil. Acum mă gândeam că el într-adevăr nu poate fi decât diavolul. Mi-a
citit poemul! El orbul, cel care vede ceea ce nu este la vedere, cel care știe
cele mai cumplite secrete ale celor abătuți de la calea dreaptă a destinului. ”Poate că o știe pe de rost” mă motivam
eu ca să ies de sub febrilitatea care mă definea. Mă reaprinsesem, mă renășteam
din cel de atunci în cel de atunci redevenit un acum, un straniu cerber
apărător al celor care mai pot fi salvate. Haosul din mine avea un gust metalic
amestecat cu smoală. Ciudat sau nu, lângă mine Elena emana un parfum dulce
tămâios. Un contra balans uzurpator, o sfidare a oricărei rațiuni închipuite.
Nemișcarea orbului trăgea rafale surde în visceralitatea mea revoltată. Eram
nemișcați, antigravitaționali, însă în mine faliile sufletești antagonice
cutremurau ființa până la limita descompunerii. Nu mă vedeam dar mă simțeam
desfigurat și hâd. Fără să am o explicație am întins mână pentru a simții
atingerea Elenei, probabil o simplă dovada că încă sunt viu, că încă nu am
plecat în explorarea ireversibilă a întunericului din mine. Nu aveam frici, nu
încă, însă aveam nevoie de un răspuns, de un semn divin, măcar de o frântură
monosilabică din partea lucidă a rațiunii.
- Oprește-te!, porunci orbul. Nu mai gândi! Acum nu te ajută nici
gândurile, nici regretul că te-ai lepădat de El! Tu ai vrut acces total la
liberul arbitru! Ești capabil de ce mai mare dezamăgire! Cerere și ofertă! Ție
ți-au reușit amândouă! Șase luni de penitență inutilă! Pierdere de timp, dar
ți-am acordat și acest răgaz. Te-am ales pentru altceva, nu pentru a-ți
confirma ce orice neghiob știe, că mai devreme sau mai târziu toți vă
dezamăgiți sinele/ Și nu vă opriți aici! Că-l dezamăgiți pe Dumnezeul vostru
pot înțelege și chiar vă sprijin în acest demers, dar să mă dezamăgiți și pe
mine, singurul prieten pe care îl mai puteți avea este prea mult, chiar și
pentru mine!
- Nu, nu, nu! Tu nu exiști! Tu nu…
-
Taci și ascultă! Chiar și eu greșesc uneori! De pildă acum! Îți cer să mă
asculți! Lasă-mă să râd! Elena, draga mea, ai remarcat ce spirit duhovnicesc mă
îmbrobodește în acest demers al meu?
Râde scurt și apăsat apoi continuă:
- Ți-a plăcut poemul cu care
te-am întâmpinat? ”Trei, Doamne, și toți trei!”. Suferință pură! Drogul
preferat al sufletului meu! Ce, nu credeai că pot avea suflet? O să afli și
asta în timp, mai exact o să afli câte nuanțe de negru ascunde sufletul meu.
Rușii din care tu citai să impresionezi tagma feminină, Tolstoi, Gogol, Dostoievski,
și-au eliberat o literă ca să se poată defini și să primească o recunoaștere
care nu le-a folosit la nimic. Din sclavi au devenit slavi, dar tot obedienți
și smeriți și-au dus traiul lor anost. Măcar Tolstoi a fost excomunicat. Cât ne-am
distrat amândoi pe tema asta! Cu acest prilej am aflat că vecinul meu nu are
lacrimi pentru nimic și nimeni. Eu plâng de nervi, de ciudă, de fericire că am
mai repurtat o victorie în războiul nostru rece. Tu propovăduiai suferința și
consecințele ei nefaste, la fel ca și ei, dar în cazul tău singura suferință
defulată public avea ca repere iubirile neîmplinite! Hilar! Tu și rușii tăi
adorați propovăduiți suferința? Coșbuc, dragul meu, pentru mine este cel cu care
Dumnezeul vostru ar trebui să înceapă când își va rescrie Liturghia. Coșbuc a
știut să surprindă suferința omului simplu care-și pierde singura agoniseală care
poate fi considerată o pierdere: sufletul omului și dragostea pe care el o
poate concepe, căra și oferi. Cel ce oferă din prea multul lui nu va putea
primi niciodată pe măsura dăruirii pentru că nu ați fost creați să traficați
iubirea și să completați ceea ce pierdeți prin dăruire. Voi traficați sclavi,
slavi și suflete, dar mai ales propria voastră superficialitate – primul meu
păcat preferat, îți amintești? Cum poate explica Dumnezeu unui părinte că el
trebuie să-și îngroape copilul? Desigur mai există și fanatici de țeapa lui Avraam
care chiar s-au lepădat de mine după litera Crezului, altă aberație babilonică,
și care a acceptat să-și sacrifice unicul fiu pentru iubirea Lui. Doar că
Dumnezeul vostru are simțul umorului, și împrumutând negrul din negura iadului
a reușit să-i facă lui Avraam o glumă sinistră trimițându-l pe Gabriel să
oprească sacrificiul. Să lăsăm la o parte istoria asta bună doar pentru
proscriși și să îți relev de ce te-am abordat atunci. Vreau să-ți propun un
pact pe care să-l parafăm cu un rămășag desuet din care tu nu vei putea ieși
învingător niciodată, nu pentru că nu ar exista o șansă, ci pentru că războiul
acesta ideologic și empiric îl vei duce cu mine…
- Oprește-te!, am strigat la rându-mi.
Chiar și deghizat în orb, vorbești prea mult. Îmi amintesc perfect conversația
noastră. Am memorat totul. Îți pot reproduce dialogul până la ultimul cuvânt,
fiecare replică, fiecare argument și contraargument. Am dreptul să mă apar, am
dreptul legitim al muritorului să primesc o recompensă din partea Lui pentru că
te înfrunt deși ți-am negat existența! Invoc dreptul la profanare! Apoi dreptul
la iertare! Să scot un cui din palmele Fiului și să ți-l înfig în ceea ce ar putea
fi inima ta, să te îngrijesc în acest ospiciu în locul Elenei și să te acopăr în
fiecare seară cu giulgiul Fiului, să-ți ard temeinic putregaiul acesta trupesc
care-ți poartă vremelnic aroganța și nevrednicia. Îmi vorbești mie și celor ca
mine despre servitute, mândrie, invidie și iubirea de stăpânire, păcatele tale
preferate…
-
Idealistule, îți reamintesc că tu nu crezi în el! Nu credeai nici în existența
mea însă acum te afli aici cu mine încercând să scapi de mine, să ieși de sub
puterea mea, să negociezi ceva, orice doar ca să-mi supraviețuiești!
- E rândul tău să taci și să asculți!
Pomeneai de cerere și ofertă. Dacă îmi ceri ceva, orice mi-ai cere atunci
oferă-mi și timpul pentru a înțelege, pentru a accepta că am greșit. Îmi
amintesc totul. Îmi spuneai atunci: ”Te voi învăța să vorbești simplu. Să ajungi la oameni și să-i înțelegi. Să
îi iubești. Să îi accepți cu defectele lor. Să iți șterg iluzia stupidă prin
care tu crezi că poți îndrepta greșelile acestora. Ești un idealist. Frumos în
gândire, dar naiv. Eu îți voi fi astăzi martor și ispită. Iar tu vei fi martir.”. Ispită îmi
ești, ispită îmi este și soața ta, Elena, dar așa cum ai spus te voi dezamăgi
mult mai profund decât mi-a reușit mie dezamăgirea. Nu am stofă de martir, iar
dacă asta este tot ceea ce urmărești îți pot spune încă de acum că îți pierzi
timpul cu mine. Mi-ai mai spus ”Ca să faci bine trebuie mai întâi să cunoști
binele. Tu nu știi nimic despre el!”. Nici tu nu știi nimic despre bine,
pentru că binele nu există în lumea ta. Tot tu mi-ai spus ” Vei înceta să fii ceea ce credeai că ești. De azi vei fi exact ceea ce ești.
Până acum te-ai crezut singur împotriva tuturor. Un proroc care propovăduia
eradicarea mediocrității din semeni, cum îți place ție să numești umanitatea.
Un fals proroc. Un naiv. Dacă nu mă întâlneai nu ai fi fost condamnat niciodată
la moarte. Numai la singurătate, la care oricum te-ai condamnat singur. De acum
înainte vei fi în mijlocul oamenilor. Îi vei cunoaște și vei învăța despre ei.
Îi vei iubi. Așa îți vei desăvârși menirea. Îți vei atinge propria Apocalipsă;
pe care o cauți și de care îți este frică. Nu de moarte trebuie să îți fie
frică! Ci de moartea sufletului tău! De lipsa pasiunii! Ești numai rațiune. Îți
voi aduce eu simțirea pe care tu crezi că ai pierdut-o treptat în cei pe care
i-ai iubit, ca un lepros care se pierde bucată cu bucată în drumul spre crematoriu.
Te voi lepăda de încăpățânare.”. Da, ai avut dreptate. Nu mai sunt ceea ce
credeam că sunt. Încă nu știu cine sunt, dar știu cu certitudine că voi afla și asta nu poți schimba nici măcar tu! Nici Dumnezeul meu! Apoi ai greșit
pentru că nu am fost în mijlocul oamenilor, am trăit într-o letargie asumată
care încerca să imite o căutare a sinelui pierdut sau nedescoperit.
Încăpățânarea mea s-a șters, s-a volatilizat! A rămas doar în amintirea
dialogului nostru. ”Îți pot reda sufletul pierdut!”. Dacă poți face
asta, chiar dacă mi-l aduci din iad, atunci fă-o! Am suficientă putere să
trăiesc cu mine oricât de defect aș fi! Aici te provoc spunându-ți că suntem
egali. Amândoi știm să trăim cu răul din noi, amândoi știm să ne iertăm de
propriile păcate. Amândoi iubim păcatele, dar așa cum spuneai, o facem în mod
diferit. Eu cu împlinirea, tu cu pedepsirea lor! Mă aflu aici pentru afirmația
”Eu îți redau virtuțile sufletului, iar tu îmi aparții când îți va sosi
timpul!”. Intuiesc că acesta este subiectul pactului pe care vrei să mi-l
propui, apoi să-l legalizezi onorific prin rămășagul desuet de care aminteai.
Eram mult mai obosit decât la venirea
mea pe lume. Renașterea este cel mai costisitor eveniment din viața unui om,
dar acum toată învolburarea mea a lichefiat fiecare cheag sangvin, a eviscerat
fiecare sincopă sinapsală. Tăcerea nu a prins puteri pentru că orbul a pornit
asaltul final:
- Tu nu credeai în Dumnezeul tău! Nu
credeai nici în mine! La acest moment, fărâma de luciditate care te animă te-a
poziționat într-un agnostic hilar, dar binevenit pentru mine. Amândurora ne
ești agnostic, dar există ceva care încă este refuzat în tine. Fericirea! Marele
premiu pus de umanitate pe capul confratelui din rai! Fericirea, iluzia
iluziilor, binefăcătoarea tuturor, vindecătoarea tuturor bolilor pe care le
știe pământul! Facem rămășag pe fericirea ta? Ca să îți dau dreptul la iertarea
păcatelor, pentru că și eu am acest drept doar că nu pot deschide decât poarta
purgatoriului până la primenirea muritorului cu mila Lui. Hmmm, mila, ce sentiment
pervers! Hrană pentru sufletul meu! Revin, îți acord iertarea păcatelor, mai
exact împlinirii lor, dacă vei atinge fericirea, dacă o vei cunoaște, o vei
trăi, te vei conversa cu ea, dacă ea va accepta să te viziteze pentru o simplă îmbrățișare.
Te ajut! Știu că nu crezi că există fericirea, dar îți pot spune că pe mine
m-ar face foarte fericit dacă accepți rămășagul care ți-l propun.
- Ai acces la
mine și știi că nu cred în fericire!
- Nici în mine și nici în Dumnezeul tău
nu ai crezut! Și totuși ești aici încercând să negociezi. Câți ani vrei să-ți
afli fericirea, cu mine la dispoziția ta, ceea ce înseamnă că eu îți voi
îndeplini toate dorințele care-ți asigură accesul la fericire. Averi, perioade
de timp atemporale, chipuri și înfățișări diferite, persuasivitatea care îți
poate aduce în pat sau în suflet orice femeie, dar fără garanția că
reciprocitatea de care vorbeam anterior, mai exact că lipsa traficării iubirii
va putea face posibilă contraofertarea iubirii pe măsura ofertei celuilalt.
Poate tu vei reuși ceea ce nu a reușit nimeni, poate vei reuși să-l îndupleci
pe Dumnezeu să accepte că a greșit în concepția jucăriei sale preferate, omul,
și totuși se poate iubii în egală măsură cu care ești iubit. Eu spun că asta
este cheia care dezleagă fericirea din lanțurile iluziei că ea totuși există.
Deci, dacă nu-ți va lipsi nimic, cât timp ai avea nevoie să întâlnești
fericirea? Cinci ani, 10, 15? Îți spun că dacă nu vei reuși în demersul tău
sufletul tău îmi va aparține în viața eternă. Oricum asta se va întâmpla dacă
accepți rămășagul. Este șansa ta de a lustrui cheile lui Petru, de a pieptăna
aripile îngerilor nedemonizați. Mă obosește numai să le pronunț numele! Spune cifra
care poate aduce magia!
- Nu cred în
onestitatea ofertei tale, dar cred în onestitatea mea. Și mai cred că Dumnezeul
meu poate mă va sprijinii în demersul meu. Normal că aleg maximum din ceea ce
mi-ai oferit, respectiv 15 ani…
- Aici recunosc că m-am jucat puțin cu
mintea ta! Cu sufletul tău nu, pentru că am răbdare și pentru asta voi avea la
dispoziție o eternitate! Am pornit de la cinci și m-am oprit la 15 ca să aleg
eu calea de mijloc. Propunerea mea nenegociabilă arată astfel: 10 ani și
resurse nelimitate pentru atingerea fericirii și poate o nouă conversație finală
în care îmi oferi și o definiție!
- Am de ales?
- Am subliniat nenegociabil! 10 ani și
resurse nelimitate!
- Accept!...
Orbul deschise
ochii și mă privii fix! Prin mine au trecut pentru un moment toate dezastrele
naturale care au dus la schimbarea lumii așa cum era ea cunoscută la
acel moment. Întoarce capul spre Elena și îi spune:
- Draga mea Elena, iubita mea din alte
lumi, stăpâna întunericului meu, ajută-mă te rog să parafăm pactul!
Elena se ridică și pășii în mijlocul spațiului
liber din cameră. Își deschise fermoarul lateral al rochiei iar aceasta căzu pe
podea lăsând la vedere nudul pentru care nu s-a născut încă artistul care să poată
închega o definiție artistică a perfecțiunii. Mi-a scăpat un ”Dumnezeule!”,
ceea ce i-a pus orbului un rânjet hidos pe față. Elena nu avea nimic pământean
și mă gândeam că poate tot ea este cea despre care legendele Troiei ne
povestesc. Părul ei arămiu-roșcat cădea în falduri pe umerii goi, sânii ei
aveau forma și promiteau aromele fructului interzis preferat, talia ei te
implora să o conjuri cu propriul tău sânge, coapsele ei cel mai probabil l-au
inspirat pe Euclid, iar în interiorul lor puteai primii accesul la fericire
dacă fericirea s-ar fi redus doar la adulter sau libertatea sexuală de comun
acceptată. Pe pielea ei sidefie am văzut multe hieroglife mici, tatuaje tribale
sau diferite scrieri care aduceau cu sanscrita sau scrierile chirilice.
- Trupescul Elenei este pergamentul pe
care s-au semnat toți nefericiții aidoma ție, cei care au crezut că pot rezolva
ecuația fericirii. Alege un loc liber unde poți pune degetul și acolo se va
întipării numele tău, cel care va ține loc de semnătură.
M-am apropiat
de Elena cu teamă și cu ură. Sub sânul ei stâng am văzut o insulă sidefie
virgină și atunci am atins insula cu cele trei degete din mijlocul mâinii
drepte. Am coborât mâna cât să nu rănesc orgoliul ei și să nu-mi stârnesc
patimile, iar sub descoperirea lăsată de mine a apărut scris cu sângele
albastru al seminției ei, ”Idealistul”. Orbul ajunge în spatele meu și
atingerea lui mă arde până în gânduri și emoții. Tresar…
***
Sunt în parc.
Este noaptea pe care am așteptat-o și eu sunt întins pe bancă cu capul în
brațele Elenei. Mă privește, apoi din smaraldul ochilor ei îmi oferă o porție
din promisiunea ”cândva, cumva și pe ascuns, poate ne vom întâmpla într-o simplă,
singură și singulară întrupare”. Tresar din nou.
- Cred că am
visat! Iertați-mă că am adormit, dar sfatul dumneavoastră chiar a devenit un
fapt…
- Dragul meu domn ați făcut de toate în
timpul nostru primit, inclusiv să visați. Suntem aproape de miezul nopții,
momentul în care eu voi pleca. Poate ne vom revedea, eu aș adaugă că sigur ne
vom revedea…
- Dar nu trebuie să mergem la ospiciu? Nu trebuie
să vă reîntâlnesc soțul? Spuneați că aceasta întâlnire va avea loc în această
seară…
Elena îmi
atinse buzele pentru a impune tăcerea și-mi spune:
-
Dragul meu domn, este aproape crucea nopții. Uitați-vă pe cer la poziționarea
Luceafărului, planeta de unde tagma noastră feminină îți trage seva. Suntem
doar noi în parc ca atare îmi permit un prim și ultim gest de sinceritate. Cât
timp v-ați odihnit ne-au petrecut cu privirea toți muritorii pasionați ai
inconsțienței subconștientului. Mila răzbătută din privirile lor mi-a fost și
mie hrană pentru suflet, mila acel sentiment parșiv de care amintea soțul meu. Nu
voi mai sta mult în compania dumneavoastră. Doar eu voi pleca, iar
dumneavoastră veți începe noul periplu existențial. În cutia de sidef de la
picioarele băncii veți găsi tot ceea ce aveți nevoie în primă instanță.
Se lăsă pe
spate. Își ridică părul, apoi duse mâna la fermoarul lateral al rochiei, îl
slabi puțin. Îți trage jos ușor rochia de pe umărul stâng dezvelindu-și sânul. Își
pune degetele sub sân apoi le așază pe buzele mele, după care îmi ia mâna și o
așază de unde tocmai și-o coborâse a ei pe buzele mele.
- Domnul meu, aici este semnătura dumneavoastră
pentru pactul asumat. Acum ridicați-vă să mă pot aranja și să plec în plata destinului
meu.
Mă ridic și
înainte să se ridice la rându-i o prind de mână și o forțez să rămână pe bancă.
Îngenunchez, îmi apropii privirea de sânul ei dezvelit, apoi sărut pergamentul
pe care am semnat. Inima mea se blochează într-o apăsare enormă și cad într-o
rână. Elena se ridică, își aranjează rochia și coafura, apoi se coboară la
nivelul îngenuncherii mele. Mă mângâie pe cap, apoi coboară degetele desenându-mi
conturul feței, apoi cel al buzelor. Se apleacă dominant, mă sărută ușor și
fără echivoc și-mi șoptește:
- Dragul meu să fii atent la tot ce ți
se întâmplă, să fii atent la tot ce te înconjoară, dar mai ales să fii atent la
ce-ți stă în trebuințe. Fericirea este ceva numai al tău și dacă este cu
putință și a celei cu care o vei împărți! Ceva îmi spune că o să ne
revedem!...
Am trecut singur crucea nopții. Parcul este gol, începând
de acum am 10 ani și resurse nelimitate la dispoziție pentru a întâlni,
cunoaște, a îmbrățișa și apoi defini fericirea. Totul sub protecția
răzvrătitului din rai. 10 ani de temeri, incertitudini, căutări febrile sub
auspiciul iminent al întunericului și eu nu mă pot gândi decât la ea! La Elena
și la acel final ”Dragul meu…”…
