Absența din lut

Motto: ”Nu te scârbi de speța omenească și nu te descuraja: cu timpul lutul se preschimbă în marmură ”

                   Pitagora

În țesuturile firii s-a așternut în pânda-i viscerală tăișul lucidității. Nu e loc pentru ceea ce Divinul a creat, nu e loc pentru semeni și încăpățânarea lăuntrică care aduce posibilul doar în traversarea destinului. Tot ceea ce omul a creat se datorează unor destine singuratice care au sfidat firescul conceptual aparținând ăstei lumi. Dinapoia oricărei izbânzi asupra vieții s-a ascuns un caracter și o voință potrivnică gloatei; un caracter și o voință care și-au asumat sacrificiul doar pentru înfăptuirea a ceea ce semenii catalogau ca fiind o nebunie și de pe urma cărora generațiile nemeritoase beneficiază cu indolență în prezent.

Singurătatea aparține doar celor care cunosc despre lume și oameni, cunosc despre durere și creație, despre sinceritatea și loialitatea dinaintea principiilor. Am renunțat la rugă pentru semeni, dar nu înainte de a renunța la ruga pentru sine. Până la abandonarea în brațele lucidității speram în oameni, în puțini nu în majoritatea lor, credeam în ideea unui bine comun, așezat și domestic, un bine capabil să reziste tendinței descompunerii doar prin simpla prezență a adevărurilor care l-au creat. Când adevărul, onestitatea, simplitatea nu sunt de trebuință celor care-ți seamănă doar prin carne și sânge, atunci alegi să-i părăsești. La început te lupți cu tristețea; urmează disprețul, ca apoi totul să încapă într-o imensă melancolie devenită sursa lirismului care te definește.

Debarasat de carnea și suflarea lumii mă pregătesc de goliciunea care s-a așezat de-a dreapta și stânga tăișului lucidității. Singura invazie permisă vine din exterior și mă-ndeamnă la gânduri despre Cel care și-a asumat modelarea lutului din care s-a creat seminția umană. Și-mi spun cu gravitatea firii că sunt absentul din lutul lumii, iar locul meu înspre întoarcere va fi doar în cava stâncii. Când în mine zidit-am tăcerile, zidit-am și gândul de bine și dragul de semeni. În sângele calcificat, tot ce-am iubit devenit-a o albie secată care păstrează memoria și sarea ultimei lacrimi ...

Ebuliție

Poate ar trebui să mă bucur de fiece răsărit. Nu motivația căldurii provenite intuitiv din seninul rece al zorilor mă bucură, ci supraviețuirea nopții descompuse de un nou răsărit. Am supraviețuit gândurilor despre mine, semeni și Univers, am trecut peste orice iubire amestecată cu repulsia născută din pasiunea de care sunt capabil când ofer iertare ăstei lumi; căci iertarea nu este completă fără iubire, ea din iubire izvorăște și îi poartă mirosul. Îmi plac mirosurile umane tocmai pentru că îmi spun despre semeni, îmi vorbesc despre neglijența sau atenția lor și uneori sunt singura autenticitate a individului. Cel mai mult îmi place mirosul iubirii, este identic celui al vaporilor și totu'-i în fierbere. Cel mai îngrozitor este mirosul orgiei, aproape letal în amestec cu izul instinctelor. Mirosul morții este similar iernilor, cel mai apropiat de inodor ...

Despre tandrețea unei trădări ...

Dorință sau vrere? Orice ar fi, să-mi fie de viu, de trăire, de intensul incert dar posibil al infinitului. Să-ți poți duce iubirea, trăirea, sentimentul până la capătul invizibil al orizontului. Să te dărui prin inconștiență, să te refuzi în spasmele avertisment ale rațiunii. Viu! Ardere! Foc! ... fără teama cenușii. Singura accepțiune să-mi fie disperarea, că nu ajung să ating intensitatea infinitului. Să duci o luptă dincolo de tentația suicidului. Să devii vapori și când infinitul dă semne că-ți cedează, atunci să te trădezi. Să abandonezi doar pentru a supraviețui acestei trăiri, pentru a lua-o de la capăt. Un deja-vu motivațional, un omagiu adus intensului vieții. Asta numesc eu tandrețea sinelui. Să te trădezi pentru continuul ”a fi”! ...  

”a fi” prin neexistență ...

 

Cunosc mult prea multă lume și din acest motiv trăiesc sentimentul unei ineficiențe plictisitoare. Cel mai probabil, acesta este și motivul pentru care am înlocuit comunicarea cu distanța prin înstrăinare. Sunt capabil de orice tâmpenie ascunsă-ntr-un gând, dar ceea ce cred și spun semenii despre mine nu a fost niciodată una dintre preocupările mele majore. Știu mai multe despre toți din juru-mi decât știu ei despre mine și aceasta mă-ntristează pentru că este o altă dovadă a irosirii. În timp ce personajele care se simt îndatorate cu bârfe despre mine se ocupă cu intuiția, blajinul din mine se închide în certitudini și astfel, în verdicte. Totul, de la concept până la creație, se pierde în prejudecăți. Mi-e atât de dor de simplitate și naturalețe, încât plimbarea prin cimitir mi-a devenit obișnuință.  În parcuri și păduri viul s-a mucegăit, în cimitire viul stă în taina unei compasiuni și lacrima are gustul sincerității sării. În orice liniște te poți iubi autentic, departe de orice prejudecată ... 

Surse și motivații (VI) ...

Trebuie că sunt ori într-adevăr nebun, ori foarte saturat, dacă refuz traiul în care se zbate românul, un trai neputincios și lipsit de vlaga rațiunii. Pentru actul meu nu este nevoie de consecvență, este suficient discernământul ...

*

Aplauzele nu se vor auzi niciodată pentru unul ca mine. Cine l-ar aplauda pe unul care te disprețuiește și se revoltă din cauza milei care-l cuprinde, doar privindu-te?! ...

*

Să duci totul până la capăt, mai ales atunci când pierzi; onoarea este unul dintre puținele motive pentru care nu renunț la viul din mine. Trăind, mă descompun doar ca parte a esenței în toate ce mi-s dragi ...

*

Sunt un vânător al frumosului din semeni; sunt călăul viciilor și păcatelor neasumate, însă sunt și înțeleptul care se poate detașa de mizeria umană, atunci când întâlnesc disperarea ca motivație a unor acțiuni condamnabile. Uneori nici nu mai știu cine sunt, dar știu că mi-aș dori să fiu toate cele trei împreunate dinapoia unui singur gest; singurul gest care le poate aduce împreună este imposibilul. Câtă irosire ...

*

Poporul ăsta s-a împărțit în trei categorii. Una minoritară, s-a îmbolnăvit de teoria conspirației, alta – nimicitor de majoritară – bolnavă de impotența unei rațiuni și lipsită de nevoia unei evoluții. A treia categorie, infimă, privește amuzată la războiul celor două și se mulțumește să ne conducă ca pe o turmă neisprăvită de misticismul în care se scaldă ...

*

Știu despre sinucidere la fel de multe ca Romeo și Julieta, ori Shakespeare. Diferența este că am prea multă rațiune pentru a iubi indescifrabil și în frageda mea adolescență i-am citit pe Schopenhauer, Nietzsche și Cioran. Nici Tolstoi nu m-a mai putut salva ...

Drama ce zace în mine (I)

                                                   Motto: ”Acela dintre voi care este fără de păcat

                                                                         să arunce primul cu piatra”

                                                                      Evanghelia după Ioan, Cap.8

În adolescență eram de o violență tulburătoare; mult prea puțin fizică față de cât mi-aș fi dorit, dominantă fiind cea de natură psihică. Suportam cu greu prostia și superficialitatea din semeni, iar atunci când le întâlneam, furia-mi se revărsa în atroce valuri verbale spre posesori. Pentru mine toată agresivitatea manifestată slobod era încântătoare; mă simțeam un cuceritor al vârfurilor tabu, acel tărâm interzis prin apocalipsa mai degrabă a indiferenței decât cea a bunului simț. Tot ceea ce semenii refuzau să-și asume și păstrau sub tăcerea unui anonimat al sinelui, tunam eu fără vreo măsură a conștiinței. În fapt nu curățam nimic, doar îmi îndepărtam aproapele. Consecvent în atitudine, primisem stigmatul nebuniei între semeni, iar ei în indulgența lor înduioșătoare adăugau ”un nebun inteligent”. Despre gura lumii și prostia manifestată verbal aveam ca și acum părerea unei  indolențe mistice; nu există perioadă în istoria umanității unde să nu regăsesc o dramă identică dramelor mele, diferența fiind făcută doar de uneltele prin care ne rezolvam dramele. Treptat, violența-mi s-a procopsit cu substitutul rațiunii, o rațiune lucidă și rece, vidată-n asepticul cerului. Și totuși, uneori, reminiscența își spune cuvântul și proastele obiceiuri tradiționale s-ar mai manifesta prin țipete și palme peste căpățânile și obrajii mediocrilor. Trag nădejde că agresivitatea mea nu s-a maturizat îndeajuns ...    

Pentru că doar nimicul dăinuie ...

Stratificarea pe scara evoluției există doar în aparență. Peste tot, indiferent unde ne-am cățărat, ori cât am reușit prin sacrificii, neputința și mârșăvia umană au aceeași măsură valorică. Orice, oricum, oricât sunt doar iluzii care macină și motivează, însă dincolo de ele și implicațiile lor, întâlnesc aceeași rezistență a nimicului. Tot ceea ce construim, mai ales relațiile interumane, prieteniile și îndrăgosteala au aceeași finalitate.  Paradoxul sacrificiului inutil ar trebui să ne mențină în zona prudenței, cu precădere în cea a bunului simț, însă nu întotdeauna educația rezolva și problema implicării afective. Astfel, prin exprimarea suferinței, omul primește neasumatul drept al grotescului; un animal rănit este omul refuzat și neiubit și însăși cea mai teribilă fiară a pământului, atunci se teme de om.

Dezastrul ne stă scris în gena umană și el este singura reflexie sinceră a orgoliului. Munca depusă în cultul sinelui și păstrarea echilibrului ființial, de care aveam parte atunci când iubeam, devine cenușă. Nu avem la îndemână speranța Pheonixului, avem doar certitudinea anticipată a ratării. Și atunci, mă întreb, de unde nevoia acestui compromis, când finalitatea-și păstrează constanta prin rezultat? Orice compromis presupune un regret ulterior. Între nimic și compromis, preferabil ar fi primul!

 Ce bine îmi este făr’ de regrete ...