semnul de carte

 

file îngălbenite vechi,

firea mea stătută-n strechi,

te adună și te scade

îți compune serenade,

te îmbracă, te dezbracă

și în noapte te provoacă;

 

file albe subțirele,

noaptea mi-o petrec cu iele,

te blestem și te conjur

inima să pot să-ți fur,

trupul tău plin de drăcesc

m-a făcut să te iubesc!

 

file albe sănătoase

ia-mi cuvintele frumoase,

tu din tine fă-mi poveste,

de ispite mă ferește,

mă cutremură ființial

ca în noaptea de nupțial;

 

file roase prăpădite

mă păstrează și mă minte,

din rândul lumii numai eu,

apoteoza unui zeu,

sunt iubit, sunt adorat

și în toate îndurat.

 

file albe-ngălbenite,

din iubirile-nfinite

doar în una ești prezentă,

e a mea și e perfectă.

poți citi ”al tău pe veci”,

semn de care-ntre coperți…

 

cea mai lungă noapte

prin viață ne trăim lăuntric

și-i o negație-n imposibil,

tu m-ai iubit puțin excentric

eu te-am iubit ireversibil;

 

pretenții nu am de la mine,

nu cer o pomană de sus,

tristețea ta îți aparține,

dar tot ea la tine m-a dus.

 

mai sunt momente când ne pasă,

în restul zilei totu-i nu,

tristețea mea e contagioasă

și-ntoarce-n mine același tu.

 

și-mi cheltui înc-o nebunie

într-un dispreț să mă avânt,

incandescență-n agonie

și-un reciproc sub jurământ;

 

genunchii mi-i cad înspre tine

și capul ți-l pun între mâini,

ce am și sunt îți aparține

ce îmi refuzi voi da la câini;

 

să ne mutăm la miazănoapte,

în noi să fim cel/cea dintâi,

excentric mă iubește-n noapte

ireversibil să-mi rămâi…

fără tine…

 

… ploaia nu mai este ploaie

și nici grădina mea nu mai adoptă flori,

în piept mai pâlpâie ce ieri ți-era văpaie

și tot ce pot e să-ți mai scriu scrisori;

 

…  viața mea e tot mai goală

și nurii tăi-s pierduți în tagma femeiască,

am devenit în lumea lor cumplită boală

i-o grabă-n ele să te-nlocuiască.

 

… nimic din ce nu s-a mai spus n-aș spune

și ei, tăcerii mele, i-aș mai zidi o mănăstire,

ia tot ce-mi ești, nu mă mai pot opune,

nici ploaia nu mai este ploaie

și nici iubirea nu mai e iubire;

 

… nici marea moartă nu mai este moartă,

'i-un viu în ea ce-mi strigă și mă cheamă,

o iau din loc iubind din poartă-n poartă,

un Diogene renunțând la dramă,

în lumea noastră care se destramă.

 

… am să învăț ce-nseamnă fără ploaie

și-am să învăț să nu te mai iubesc,

azi pâlpâie ce ieri ți-era văpaie

și pentru tot trecutul nostru… 

mulțumesc!

 

nu te opri aici

 

… căci o să-mi pierd durerea

și-n cele ce-s nespuse nu mai găsim nimic,

ascunsă-mi ești sub piele, ascunsă și-n tăcerea

ce mi-a transpus iubirea în mare inamic;

 

                   … de-mi ești necaz sau bine,

purtată-n agonie și-n simțul că îmi ești,

spune-mi după ploaie soarele mai vine

și dacă-n vremea urii mai poți să mă iubești?!

 

                   … și trece-ți peste gânduri,

apoi te-n toarce-n mine și trece-mi peste toate,

nu-mi căuta de vină, nu-mi scrie printre rânduri,

mai bine mă-ntâlnește și spune-mi că se poate;

 

                   … mai bine dă-mi motive

să-ți mai rămân, să îți mai fiu și să îmi fi,

chiar dacă-n viață e incert și toate-s relative

promit să fiu motivul pentru care... m-ai iubi!

 

de necitit, neadâncit, nesupus și totuși nevroză

focul interior care mă arde e despre mine

și din distanțe ajuns-am în ispitit,

în zi și-n noapte mă extrag din tine

și-ntre coperți devin de necitit;

sunt tot mai pregătit de luptă

și-n singur sunt mai fericit,

coperta mea e tot mai ruptă

și-n mine totul neadâncit.

cu siguranță știu ce mi-e de trebuință,

în cel de ieri vin juxtapus,

în mine-un munte de voință

ca să-ți devin de nesupus;

trecutul mi-e trecut și gata,

și inima îmi iese din necroză,

să sângerez mi-a fost răsplata

iar viața mea devine-o proză.

te voi petrece până se termină,

dar pentru noi nu se mai dă prognoză,

o reverență în lumină,       

iubindu-te, mi-ai fost nevroză…

 

Orbul și idealistul (VI)

 

Întâia profanare 

Totul în juru-mi simulează prăbușirea. Sunt defibrilat, sunt agnostic, sunt într-un nimic care depășește infinitul. Luciditatea îmi spune că orice aș fi conceput eu până acum ca ideal al nimicului este o farsă nefericită a rațiunilor care m-au încercat și m-au combătut pentru a-mi fi, pentru a-mi aparține în felul în care sunt. Prezentul are un ambiguu care mă disperă până la disoluție și trag de mine să mă urnesc înspre ceva palpabil, ceva care să mă miște. Palpabilă este agitația străzii. Oamenii continuă să existe, să-și ducă realul la limita perceptibilului, dar pentru mine perceptibilul este doar preambulul dezamăgirii. De-a valma îmi sunt toate. Nu mă regăsesc absolut deloc în vâltoarea nepotolită a lucrurilor. Prea multă agitație în juru-mi; totul se vrea posibil într-un ieri deja îndepărtat în uitarea grăbită a timpului. Mă țin complice haosului neintegru, însă dincolo de minciună, lucrurile își văd nestingherite de vrerea unei împliniri. În spatele acestor vreri stau suflete înghețate în variile forme ale fricii. Există o singură teamă, una comună, care ține de mâinele antonim uitării ieriului. Nici rutina nu-și mai respectă forma și exprimarea, totul a devenit un amalgam de chipuri, fraze trunchiate și gestica agitației. Mă rog Divinității pentru un zilnic în care să mă descompun în orele în care sunt și nu mai sunt. Sufletul s-a împachetat în umbra-mi indescifrabilă între umbrele pământului. Înainte aveam timp, măcar să-mi găsesc motivația ființială, azi, acum, am renunțat și la gânduri. Simt pasivitatea rațiunii în instincte și reflexe. Și cam atât. Nu! Să nu mă uit! Nici în umbră nu mai sunt eu! Nu mă mai simt!...

Orbul a trișat! Pentru mine acest final de august mi-a fost un august rătăcitor. M-am reîntors între semeni și nesemnificativa lor latentă agitație. Nici o grabă într-ale bucuriei sau dăruirii, nici o grabă într-ale agoniei. Același nimic servit altfel, un soi de libertate austeră afectivă. M-am obligat la această reobișnuire fiindcă decisesem că acest debut în noua viață, fără de negație, ar trebui să fie un destin care să conțină o adresă. Nu am coborât între semeni, nici nu am urcat printre ei, a fost un simplu amestec, care (trebuie totuși să recunosc) a refuzat adeseori regulile omogenizării. Am întâlnit același derizoriu, același stil umanitar înclinat spre supraviețuire, indiferent de metode și consecințe.

La mijloc de august, când am trecut pe la ospiciu, am plecat atunci din mine, fără gânduri și fără speranța unui ceva. Nu mi-am dorit vreo eliberare sau vreun graffiti pe un oarecare peron isinua(n)t al vieții, mi-am dorit în ascuns o platitudine nepretențioasă, lipsită de obligația unei comuniuni compensată cu compromisuri ale bunului simț. Revenirea în firescul ăstei lumi, mereu presupune pentru mine o indecență și aroganță adusă mie, tocmai pentru că mie, tocmai mie, mi-a reușit detașarea; din acest banal motiv, sunt semeni care consideră că merit să fiu pedepsit. Le spun în astă spovedanie epileptică că pedeapsă mai mare decât a fi printre ei nu există. Mă condamn la o nouă irosire, pentru că în ecuația acestei noi existențe, ceea ce spun, fac și coexistă semenii este de o candoare dureros de inutilă. Trăiți ce mi  se întâmplă mine și aveți dreptul la o atitudine, la o părere.

Oricum a trecut mult prea repede această repudiere în abstractul pentru care mă pregătisem dinainte. Bifez un bine pentru doza de liniște, un foarte bine pentru revigorarea încăpățânării mele de a crede în schimbarea umanității, excepțional pentru revenirea-ntr-un întreg descompletat la plecarea din agonia mea anterioară. În mine nu s-a schimbat nimic, am aceeași înclinație spre devorarea a orice și oricine-și dorește a-mi fi sursă motivațional-inspiratoare, am aceeași tendință spre zero că ceva, cumva, cândva se va schimba. Orbul cu siguranță nu îmi aprobă sistemul de valori la care doresc să revin. Altfel nu aș înțelege intromisiunea lui în tentativa de a mă regăsi. A reapărut în cel mai sensibil moment al regăsirii, al recalibrării echilibrului, doar pentru că?!… Ezitarea introspecției îmi semnalează ceva straniu, mai exact că ezitarea mea trebuie să dețină ceva în comun cu temerile acestuia că ar exista întra-adevăr o fisură de concept al viitorului mai mult sau mai puțin meritat.

O iau la pas molcom către nicăieri. Trag de mine pentru o idee, orice care să-mi dea un impuls pentru a continua. Ridic capul. Observ turnul bazilicii Sf. Maria. Hmmm! Poate un semn din partea Divinului. Mă îndrept către bazilică și privesc oamenii. Le caut defectele direct vizibile. Acesta este metoda prin care întotdeauna reușesc să anihilez o pasiune care îmi dă bătăi de cap. Oamenii au defecte și cândva spuneam despre mine că sunt o raritate care are toate defectele dar și o singură calitate, respectiv că sunt constituit numai defecte. Ce poate fi mai integru decât să te accepți așa cum ești? Revin cu gândul la orb și întrebările care l-ar viza încep să-și facă loc în mintea mea. Încep să realizez că orice șoc mi-ar produce orbul, am resurse de a mă regăsi, chiar dacă sunt zgâlțâit puternic. Poate acest fapt se datorează unui gest Divin prin care sunt anunțat sau dojenit pentru că nu sunt convins de existența Lui.

Trec Poarta Verde și o iau alene pe Calea Regală. De acolo cotesc pe Mariaka Ulica (Strada Maria). Bazilica îmi apare în toată impetuozitatea ei. Este imensă și este foarte dificil să o cuprinzi integral cu privirea din cauza îngustimii străzii. Clar, stil gotic, secolul XIV sau XV. Trec pragul și albul interiorului îmi amintește de albul sclipitor din rezerva orbului de la ospiciu. Înaintez spre altar. Pereții laterali au picturi și vitralii viu colorate. Imense, așa cum sunt toate vitraliile bisericilor catolice. Orga este o adevărată operă de artă. Chiar aș fi curios cum sună și această curiozitate mă aruncă într-un timpuriu al adolescenței, când ani de-a rândul am rămas fixat pe cântarea la orgă a lui Mickey Rourke din filmul ”A Prayer for the dying”, un film care mi-a întrerupt brusc naivitatea. Altarul este deschis complet și nu ascuns ca în cazul bisericii ortodoxe. Statuia lui Isus crucificat este agățată de tavan cu lanțuri iar grupul statuar din altar este imens. Cred că într-o altă viață aș fi fost impresionat și dacă aș fi fost contemporan cruciadelor aș fi putut să-mi sacrific viața în acest război stupid. Dar ce război nu este stupid? Lupta inegală dintre mine și orb nu este o neghiobie imensă? Mai ales din parte-mi! Nu că orbului i-aș găsi sau acorda vreo scuză. Mă așez pe unul dintre scaune și încerc să mă liniștesc. Bazilica își primește cu demnitatea ei rigidă grupurile de vizitatori. Introspecția îmi reușește deși sunt abuzat de chipuri curioase, priviri întrebătoare și flashuri ale camerelor foto sau ale telefoanelor turiștilor. ”Cine sunt eu să cer un drept la fericire?! Mă știam, mă știam iubind, mă alintam iubind și iubeam într-un fel unic. Cine mi-s?! Descendent nevinovat și neîntrebat din decadentul Adam mi-s împlinitorul tuturor păcatelor. Nu am ratat nici unul, dar sunt cele câteva mai aprige și de neiertat de către PreaÎnaltul pe care mi-ar fi fost în vrere a le împlini cu tine, Elena. Ți-aș fi stigmatizat în carne gustul iederei și în urma ta orice păcat ispășit izbăvea aroma ambroziei arsă-n pasiunea cărnii. Te-aș fi muncit în iadul trăirilor tale, te-aș fi descoperit ție cât să poți ierta lumii orice voință de-a te avea. Te-aș fi împlinit până-n ultima mea suflare, completând astfel prin tine geometria ăstei lumi. Fiecărui păcat i-aș fi atribuit plăcerea cărnii muncite în imaginația fiecărui Adam care mi-a pângărit gena. Prin mine, iubindu-te carnal și cu trufia unicității, preacurvia ta ar fi devenit rugă urcată spre cer! Prin tine aș fi răzbunat alungarea noastră din rai!... Devenit-am ultimul dintre Adamii care te-au ratat. În altă viață, pe tine, dragă Elenă, te voi vizita în pielea șarpelui!”… Introspecția îmi este întreruptă de o rostire amicală și veselă:

- Nu cred că te prinde pielea șarpelui! Iar Adam este doar unul dintre multele prenume pe care le vei avea până la ducerea la îndeplinire a contractului!...

Ies din reveria metafizică și observ că lângă mine s-a așezat unul dintre preoții bazilicii. Izbucnesc direct:

- Ce dracu, acum ești preot, orbule?

- Nu drăcui în Casa Domnului, copilul meu!. Mina cu care orbul m-a dojenit dispare brusc și bazilica se cutremură sub râsul lui.

- Îmi citești gândurile! Îmi știi viața pe de rost! Mă bântui peste tot! Nu-mi lași spațiu, nici aer, nimic. Vrei să controlezi totul! Joci după regulile tale! Acest pariu nu trebuie onorat pentru că orice încercare îmi este subminată, anihilată de tine sau iscoadele tale.   

­­- Te pomenești că îmi deprinzi apucăturile! Ești amuzant, idealistule! Mai devreme, pe dig, te gândeai că ai putea trișa conceptul fericirii. Te gândeai cum să mă îndrugi jucând după regulile tale! Atributele acestea pe care tu le deprinzi încetul cu încetul sunt apanajul meu! Vrei să renunți și să mă vizitezi mai devreme? Nuuuu, tu nu vrei asta! Nu uita niciodată că sunt cu tine oriunde te vei afla și orice vei vrea a face. Ești un profan în tot ce privește cerul și pământul, raiul și iadul, veșnicia și neveșnicia! Despre mine știi doar cât ți-am dezvăluit eu. Minte ai, intuiție ai luat din femeile pe care le-ai cotropit cândva, dar nu îți este de suficiență pentru a-mi fi măcar demn de un rival. Ești lamentabil în toate gândurile și acțiunile și încep să cred că îmi pierd timpul cu tine! Acest rămășag mă dezamăgește! Ar trebui să-mi aleg mai bine mușterii! Poate voi anula unilateral contractul…

- Nu poți face asta! Nu țin minte să fie o asemenea clauză în contract!

- De unde știi tu asta? Ai acces la pergament? Caut-o pe Elena, poate te va ajuta!

Hohotește iarăși și ecoul puternic mă determină să-mi rotesc privirea în jur. Bazilica este goală. Eu și orbul suntem singurii locatari de conveniență.

- Unde sunt restul? Turiștii? Localnicii? Ceilalți prelați?

- I-am trimis să viziteze alte locașuri sfinte! Mă rog, sfinte! Da, da, încântător de sfinte! (Hohotește iarăși). Ești atât de prost încât să îți închipui că eu mă arăt oricui și oricând? Ce dracu am văzut la tine? M-ai auzit? Ce dracu! Auzi la mine cum mă pomenesc singur! Sunt de râsul iadului! Din cauza ta am ajuns să vorbesc despre mine la persoana a doua! Ha, ha, ha! Dacă îți va spune cineva vreodată, dacă mai apucă, că Satana nu are simțul umorului ai de la mine mână liberă să-l contrazici. Nu știu cum îi poți tu demonstra contrariul fără prezența mea în preajmă, dar va fi interesant de văzut și asta. Ca să vezi! Am găsit un motiv să nu deturnez contractul, să te las să-i convingi pe alții de existența mea! Ha, ha, ha!

- Nu mă interesează deloc găselnițele tale! Nu-mi vine să cred că spun asta, dar ești mai pueril decât mine. Pentru tine totul este o joacă și cred că te răzbuni pentru faptul că pe vremea când erai înger, vreun sfânt sau un alt înger care te avea în grijă ți-a întrerupt brusc copilăria! Nu doresc să fiu în locul tău, dar dacă mă împingi și într-acolo, atunci fac un exercițiu de imaginație și recunosc că foarte posibil ar fi să procedez aidoma ție. Mă învăluie căldura unui gând: dacă tu exiști atunci și Dumnezeu există și nu va permite ca tu să pârjolești sufletele oamenilor, mai ales a celor nevinovați!

- De la candele ți se trage! Căldura! Ha, ha, ha! Ia privește ce jocuri încântătoare fac eu în casa Domnului vostru!...

Aleargă ca un nebun către rafturile cu candele. Sutana preoțească flutură pe el ca un steag în bernă. Suflă peste candele și toate se sting! Apoi suflă peste ele și ele se reaprind. Apoi repetă de două ori jocul. După care aleargă spre altar. Ajunge sub crucifixul atârnat în lanțuri și sare pe el. Se prinde de lanțuri, își încolăcește picioarele de picioarele lui Isus apoi îl îmbrățișează!

- Cum ne stă împreună?, îmi urlă cocoțatul! Uitându-se fix în ochii închiși ai statui lui Isus continuă parodia: Fiule!, dacă te răzvrăteai în grădina Ghetsimani nu erai crucificat și acum mi-ai fi fost de mare ajutor în stăpânirea iadului și a omenirii. Îți place decăderea omului din drepturile propovăduite de tine? Te-ai sacrificat degeaba! Cel mai bine ai înțeles tu asta și ai făcut-o înaintea și dinaintea Tatălui! Te-ai dus între miei și lei, între păcătoșii mei și păcătoșii Tatălui. Este vreo diferență între ei, păcătoșii? Un criminal în serie este mai păcătos decât Tatăl care și-a sacrificat fiul, hotărându-i sfârșitul pe cruce? Voi numiți acest sacrificiu normalitate eu îl numesc un act de demență neasumat! Copil prost, puteai fi fratele meu, dar tu ai ales calea Tatălui! Și pe mine m-a pedepsit pentru că, spunea El, m-am crezut egalul Lui, dar El a început să realizeze că Eu chiar sunt egalul Lui! Nu are nicio putere asupra mea, deși muritorilor le place să creadă asta! Pe principiul ”Crede și nu cerceta!”, muritorii chiar cred în puterea voastră superioară. Tatăl și Fiul! Ce poate fi mai frumos?! Ha, ha, ha! Parcă sunteți un S.R.L. de agricultori primitivi și l-ați angajat pe amărâtul ăsta care ne privește să vă facă rost de unelte să lucrați pământul! Expresia mea favorită, atunci când întrețin focul în iad este incantația cu care părinții și bunicii își certă copii: ”Te mai rabdă pământul să faci prostiile ăstea?”. Pământul rabdă că este creația Tatălui, nu-i așa frate? El le-a creat pe toate, inclusiv pe noi, pe tine, pe mine, pe măscăricii ăștia care-și spun oameni și care se cred creați după chipul și asemănarea Lui. Isuse, dă-te jos de pe cruce și spune-le oamenilor adevărul, că totul este o plăsmuire a sutanelor negre, spune-le că Vaticanul minte și manipulează, spune-le că nici noi nu existăm, suntem doar povestea prin care fiecare copil din om poate fi trimis la culcare pentru că somnul final este mult mai bun decât somnul rațiunii! Hai, frate, deschide ochii, coboară-te și vin-o să cântăm ceva la orga asta superbă! Să interpretăm la două mâini Recviemul lui Wagner. Știu, tu-l preferi pe Bach, îți place Air sau poate preferi Adagio-ul lui Albinioni! Pietrificatule, fie! Cânt de unul singur!

­Orbul își deșiră picioarele, își desface brațele din strânsoare și aterizează în picioare sub Curcifixul imens! ”Să nu-mi spui că ai de gând să te cobori tocmai acum!” mai adaugă uitându-se la Isus, după care cutremurat de alte hohote de râs alergă la orgă! Visul meu de a asculta orga devine realitate. Recviemul lui Wagner sună impetuos! Aud pași pe podeaua bazilicii. Lumea, probabil atrasă de sunetul orgii, invadează bazilica. Orbul cântă înflăcărat. Picioarele apasă pedalele, mâinile febrile trag cu putere clapetele deschizând tuburile pentru fiecare tonalitate în parte. Dumnezeule cum sună Wagner în interpretarea Diavolului. Simt, simt, da simt că și lui Dumnezeu îi place această interpretare. Orbul se oprește brusc. Se ridică în picioare pe băncuța orgii. Își întinde brațele pe toată anvergura lor, face o piruetă, se întoarce cu fața la public și apoi înclină capul într-o parte imitându-l pe Isus crucificat! Lumea aplaudă frenetic! Cred că doar după un război medieval câștigat s-au mai auzit asemenea urale într-o biserică! Orbul sare de pe băncuță și își face ieșirea teatral, așa cum m-a obișnuit. Oamenii îi fac culoar și continuă să îl aplaude! El se îndreaptă semeț spre ieșirea din bazilică și lumea continuă să-l aplaude. Unii îl ating, alții cad în genunchi și îi sărută poalele sutanei. El își continuă marșul triumfal spre ieșire. Pe chipul lui zăresc păcatul lui preferat, trufia, deși el îmi spusese atunci, în călătoria inițiatică, că primul păcat preferat este superficialitatea. Chiar și eu simt o urmă de admirație pentru el, dar știu că ține strict de interpretarea lui artistică. În definitiv orbul este Satana, deci orice îi stă în puteri. O mamă cu chip trist îi taie calea orbului. Ține un copil de mână și îl roagă în românește: ”Părinte binecuvântează-mi pruncul!”. Orbul se apleacă, face o cruce peste fruntea copilului, apoi se pune într-un genunchi în fața lui. Îl mângâie pe obraz, îi atinge ochii, apoi coboară peste nasul drept, se oprește pe buze. Copilul deschide ochii și îl privește fix în ochi pe prefăcutul preot. Preotul îi zâmbește, apoi îl întreabă:

- Copile, ce vezi când mă privești?!...

Se ridică își ia puțin avânt și părăsește bazilica. Femeia și copilul îl urmează, însă înainte de a părăsi bazilica, femeia se întoarce spre mine. Stă o clipă cât să mă inunde cu verdele privirii ei. Zâmbește! Și iese…

Sunt trosnit direct în inimă. Trupul meu devine un arc. Sar peste scaune și în câteva secunde sunt pe treptele bazilicii. Îi caut cu privirea pe cei trei dar soarele mă orbește! Știu că strig degeaba, dar totuși o fac:

- Elena! Elena, tu ești? Elena, te rog, spune-mi că tu ești!...    

(urmează partea a VIIa / Magda)

Orbul și idealistul (V)

 

Gdansk

Sunt pe dig! Mai exact la marginea lui! Respir greu iar pulberea valurilor care se sparge de dig îmi răcorește simțurile. Mă simt incert între nimic și nimeni, între unde ești și de ce mai suntem contemporani?! Marea Baltică își răzbună lipsurile prin orice suicid care i se oferă. Știu de ce mă aflu aici, dar ce este straniu este că nu știu cine sunt! Cu ce să încep?! Cu apa sau cu pietrele?!

În gândurile mele, Elena și-a făcut reședință definitivă. Au trecut două săptămâni de la vizita în enclava primitivă a orbului, locul unde normalitatea nu poate oferi nimănui o definiție. Două săptămâni în care sunt altcineva la suprafață, dar același dincolo de carcasa carnală. Toți cei cu care m-am întâlnit îmi spun Adam. Sunt liderul unei asociații de fermieri și sunt în Gdansk să negociez achiziționarea unor utilaje agricole pentru întreaga asociație. Sunt putred de bogat, dar asta o știm doar eu și orbul, cel care nu s-a zgârcit deloc în cele puse la dispoziția mea, deși contraoferta lui la orice gest de bine - care în fapt este o cerință de a mea - va fi zădărnicirea oricărei încercări de a câștiga pariul. Diavolul are multe chipuri. El nu vrea să fie găsit, pentru că îi stă în putere să te aleagă. Sălășluiește unde este primit și unde nu este primit își ia chirie singur. Poate lua un chip care ne va frânge inima și când spun asta în fața ochilor am imaginea Elenei. De două săptămâni sunt între chin și optimism, chinul aparține orbului, speranța îi aparține Elenei.

În fapt Elena îmi ocupă tot mai mult gândurile. Dacă aș reîntâlni-o i-aș spune fără echivoc: ” Ți-ai făcut loc în insomniile mele. Mă împresoară deja-vu-ul prăbușirii în nostalgii fără rost în autentic. Dar ce aș fi fără de aceste nostalgii, fără a te știi undeva și fără a mai știi ceva despre tine? Singurătatea crescută în mine a așezat sub mine un hău imens în care vidul a fost umplut cu liniște. Îmi aud gândurile strigându-mă, păstrându-mă deasupra hăului. La fiecare adiere a nostalgiei mă agăț de gânduri și mai fac un salt în albastrul cerului. Sunt tot mai aproape de truda norilor care-mi ascund primul rai. Acela pe care l-aș putea trăi alături de tine. Mă bântuie destinul hamletian. Propriile-mi drame m-au părăsit și pe mine. Deșertăciunea nu s-a împăcat niciodată cu speranțele umanității, însă în cazul meu speranța nu a depășit niciodată alcovul altarului în care te-am ascuns lumii, altarul sufletului meu. Care o fi cauza acestei nostalgii, când fericirea - până la întâlnirea cu tine și tartorul tău - s-a manifestat în mine arareori și atunci când se îndeletnicea cu sufletul meu, o făcea într-un acces de violență? Un răspuns ar fi legat de frecventarea sufletului de către fericire sau aparenței ei. Ți-aș pune numele pe o cruce, poate chiar pe cea care o car cu mine, însă nu știu încotro mă îndrept. În purgatoriu nu sunt permise cruci. Nici gânduri. Doar aștepți, așa cum te aștept eu uneori și posibil, cum aștepți tu să mă viziteze fericirea.”. Sunt un visător, iar idealiștii nu au vise pertinente. Sunt convins că o voi revedea pe Elena, dar până atunci nu-mi rămâne decât să mă arunc în vâltoarea vieții și să fac tot ce-mi stă în putințe să mă îndrăgostesc. Sunt dispus să o fac și de unul singur, fără acea reciprocitate de care-mi vorbea orbul: ”Cel ce oferă din prea multul lui nu va putea primi niciodată pe măsura dăruirii pentru că nu ați fost creați să traficați iubirea și să completați ceea ce pierdeți prin dăruire.”. Însă mă gândesc că aș trișa conceptul fericirii, nu doar în accepțiunea orbului, pentru că el nu a stabilit regulile jocului, ca atare pot juca după propriile-mi reguli. E un risc pe care trebuie oricum să mi-l asum.

          Sunt la capătul celui mai lung dintre digurile portului și nu reușesc să-mi stabilizez gândurile. Sunt de trei zile în Gdansk și în afara celor două întâlniri cu asociații firmei poloneze, pentru a perfecta afacerea pentru care am venit, nu am făcut altceva decât să mă plimb. Gdanskul, deși nu am prea văzut mare lucru din el pentru că am luat la pas doar centrul și zona navigabilă a canalelor, până acum m-a cucerit. Din câte am citit din broșurile puse la dispoziție de Maria, secretara asociației fermierilor, Gdanskul este un fost burg portuar înființat puțin după anii 900, adică în secolul X. Influența arhitectonică nu este barocă cum vezi în statele germanice sau cele care au fost sub dominație austro-ungară, mai degrabă casele sunt înguste și înalte, lipite una de alta de-a lungul străzilor, în stilul orașelor târg din Țările de Jos. Situat în nordul Poloniei și pe coasta sud-vestică a golfului Gdansk, orașul s-a dezvoltat pe gurile de vărsare ale râurilor Motlawa și Leniwka, ambele făcând parte din delta fluviului Vistula. De aici a pornit revoluția poloneză de la finele anilor ’90, dar polonezii au avut ca și cehii o revoluție de catifea. Din Gdansk se trage și Lech Walesa, liderul mișcării politice ”Solidaritatea”, cel care a și devenit primul lider al statului polonez postrevoluție. Tot din Gdansk provine și unul dintre laureații premiului Nobel pentru literatură, Günter Grass, cel care prin opera ”Danziger Trilogie” a tematizat Gdanskul. Pentru mine este totuși o surpriză acest autor, pentru că deși este un laureat al Nobelului pentru literatură, nu am reușit să-l scot din anonimatul care se lăfăie în mine și ca atare nu i-am citit nicio carte, nimic, nici măcar volumul de proză scurtă, ”Întâlnire în Telgte” sau povestirea ”Unkenrufe” (”Apel către broasca râioasă”). Pe mine astfel de titluri nu mă atrag într-o librărie, ca atare nici măcar nu am remarcat-o. De când am descoperit existența lui Grass mi-am promis că voi citi din opera lui doar pentru a-mi completa studiul operelor laureaților premiului Nobel pentru literatura. Este mai mult un moft personal.   

          Maria mi-a rezervat un apartament pentru o săptămână la Marina Club Residence, un Hotel Apart de patru stele. Hotelul este situat pe malul stâng al brațului Motlawa, pe sensul de curgere spre marea Baltică. Panorama pe care terasa apartamentului o pune la dispoziție este superbă. Aveam acces la foarte multe obiective printre care și clubul de yachting din imediata apropiere. În primele două seri am remarcat aceeași slăbiciune universală a omului. Sclavia frumosului, ori mai degrabă a esteticului, față de putere și avuție și sclavia celor care dețin puterea și banii față de estetic. Privindu-le dansul rutinei mi-a revenit în gânduri acea reciprocitate, mai exact lipsa ei din iubire și fericire, pe care orbul o blama. În cazul acestei sclavii nu se poate invoca această reciprocitate? Bărbatul, venerând banul și puterea, dincolo de lăcomia antreprenorială care îl definește, prin natura snobismului, un alt firesc care îl caracterizează, poate cumpăra frumusețea unei femei, iar plata este pe măsura esteticului ei și evident, frumusețea privită ca estetică este o chestiune interpretabilă pentru că totul se reduce la gusturi. Iar ele, care mai de care mai divă, păstrând aparența demnității se lasă greu sedusă de asediul puterii și al banilor. Mă gândeam că se poate vorbi despre o reciprocitate evidentă, pe modelul ”după plată și răsplată”. Brusc, gândul meu alunecă spre Elena. Nu știu nimic despre ea, decât că-i aparține orbului. Totuși nu! Am zărit fisurile! Nu și-a pierdut complet umanitatea. Cu siguranță a rămas o fărâmă de iubire și pentru noi, tagma muritorilor. Mă întreb cum l-a cunoscut pe orb. Cum a cucerit-o el?! Este oare și Elena un tributar al esteticului? A fost sedusă și ea de puterea lui, înainte de a afla cine este cu adevărat?! Sau este o zămislire din negura iadului, pregătită să-l slujească pe orb în planurile lui diabolice?! Știu că retorica nu îmi este deloc de folos, mai ales că eu trebuie să lupt să-mi aflu propria-mi fericire! Fericirea mea depinde de ea?! Din toată retorica mea, aceasta este singura întrebare care merită un răspuns!

La vârsta mea pot afirma că am văzut multe vieți irosite îndeplinind dorințele morților. Sunt eu deja condamnat la moarte?! Și dacă sunt, atunci viața mea nu este o irosire încercând să-mi salvez destinul din poftele orbului?! Elena mi-a lăsat un semn al speranței. Acel sărut dinaintea despărțirii, precedat de acele mângâieri care mie acum îmi par un gest al neuitării. Cu siguranță și-a dorit să-mi memoreze trăsăturile, să le simtă coborând dinspre buricele degetelor înspre podul palmelor, locul în care se ascunde linia vieții ei. ”Dragul meu să fii atent la tot ce ți se întâmplă, să fii atent la tot ce te înconjoară, dar mai ales să fii atent la ce-ți stă în trebuințe. Fericirea este ceva numai al tău și dacă este cu putință și a celei cu care o vei împărții!” mi-a spus atunci. Și a încheiat cu deconspirarea ideii din speranță, aceea idee pe care credeam că empiricul meu a ucis-o în mine: ”Ceva îmi spune că o să ne revedem!...”. Multe, foarte multe i-aș spune Elenei. Trebuie să o conving să mă iubească, nu doar pentru că ea poate fi salvarea mea cât mai mult pentru că poate aș salva-o eu pe ea. Și dacă eu nu voi fi în stare să o iubesc, iubirea mea o va salva pe ea? Dacă eram întreg în toate, în rațiuni și suflet, dacă aș fi cunoscut-o pe Elena înaintea orbului, cu siguranță m-aș fi sacrificat pentru ea. Aș fi acceptat eu iadul în locul ei, dar acum, așa cum sunt, incert și bântuit, nu pot face nimic nici pentru mine. Dar pentru ea, pentru ea pot face ceva?! Această întrebare s-a amprentat puternic în mine! Mă obsedează. Of!, Elena!... În tine s-au adunat toate virtuțile ăstei lumi; chiar și Pandora ți-a dezvăluit speranța, la rându-ți tu dezvăluindu-mi-o mie. Mă întreb la ce îți este de folosință atâta bonomitate și veselie dinaintea invidiei pe care lumea ți-o poartă, când ascunsă, când fățișă?! Oamenii nu te știu, nu te cunosc cum te cunosc eu, iar cei care te-au avut cândva s-au ars pe rugul nevăzut în care ți-ai ars ființa înrudindu-te cu orbul. În sangvinitatea ta se ard ororile lumii și tot ție sfinții ți-au încredințat taina păcatelor lor. Mă întreb la ce îți este de suportabilitate orice confesiune încredințată când zămislirea icoanei tale s-a zorit în sfârșeala cioburilor?! Cămașa ta poartă sărutul miilor de Iuda și sub ea, carnea își poartă cicatricile blestemelor celor osândiți la neputința de a te înțelege, accepta și avea. Mă întreb la ce corvoadă ți-ai supus încrengătura osoasă, permițându-ți astfel a căra stigmatul ratării umanității?! Mă întreb câtă indecență a zăcut în PreaÎnaltul când te-a creat, pentru că al Lui ai fost când ai încăput într-ale lumii! Poate tocmai din această ratare i-ai fost atât de accesibilă orbului! Posibil aceeași indecență cu care cei pe care i-ai iubit s-au dezis de tine! Of! Urma indecenței din sufletul meu o regăsesc doar când mă gândesc nevrotic la Tine!... 

***

Amurgul cuprinde digul. Este plăcut afară însă briza îmi străbate cămașa și primul strat al dermei trimițându-mi semnalul retragerii. Sunt și puțin umezit de la pulberea baltică rezultată din interacțiunea dig-agitația mării. Mă îndrept spre ieșirea din port. Gândurile nu mai fac casă bună cu mine, deși niciodată mișcarea în regim de plimbare nu a fost pentru mine un impediment pentru a medita. Probabil tenta de răcoare care mă încearcă i-a dat sângelui altă povară necesară decât a-mi oxigena agitația sinapsală. Urc într-un taxi liber:

- Take me to the ”Golden Gate”, please! (Du-mă la ”Poarta de aur”, te rog!).

- Nie mówię po angielsku! Trochę po niemiecku. ( Nu vorbesc engleză! Doar puțină germană.).

Germana mea este defectă, dar încerc:

- Bring mich, bitte, zum Goldenen Tor! (Du-mă la ”Poarta de aur”, te rog!).

- Ah! Das Goldene Tor! War genug Golden Gate! (Ah! Poarta de aur! Era suficient ”Golden Gate”!). Apoi încearcă să devină amabil și să inițieze o conversație:

- Bist du ein Tourist oder bist du mit einem Geschäft gekommen? (Sunteți turist sau ați venit cu afaceri?)

Știu cum să-i potolesc setea de amabilitate:

- Ich bin aus Rumänien. Ich glaube, ich habe dir genug gesagt! (Sunt din România. Cred că v-am spus destul!).

Taximetristul mă fixează preț de vreo zece secunde în oglinda retrovizoare. Este nehotărât, dar în cele din urmă cedează și își vede de drum. Zâmbește tâmp. În alte timpuri aș fi fost foarte curios să îi aflu gândurile, dar acum nu sunt deloc curios. Nici prea amabil, după cum reacția mea finală.

          ”Poarta de aur” este una dintre intrările din centrul istoric al Gdanskului. Centrul istoric, care este o zona exclusiv pietonală care se întinde între Golden Gate (Poarta de Aur) și Green Gate (Poarta Verde). Strada pietonală este de fapt fosta cale regală și așa se și numește (Ulica Dluga). Aleea principală găzduiește pe ambele ei părți terase, cârciumioare, cafenele, sediile băncilor mai importante, iar la capătul nordic și cel sudic al străzii se află câte un bar care oferă spectacol striptease. În fiecare seară când mă plimbam pe Ulica Dluga am fost abordat de tinerii promoteri ai locațiilor exclusiviste. Purtau ținute casual și aveau obligația, pentru a fi recunoscuți, ca în momentul abordării să te invite la o discuție sub pavilionul unei umbrele mari, roșii, pe care o aveau tot timpul la îndemână. Erau foarte decenți și atenți la cei pe care îi abordau. Aveau experiența interacțiunii umane pentru că pe mine, de exemplu, m-au dibuit din start că nu sunt de al locului. Ceea ce m-a frapat la polonezi este faptul că aceștia cunosc engleza. Este prima limbă de circulație internațională pe care o folosesc cu frecvență foarte mare; o stăpânesc până și cerșetorii  lor. Într-o seară am fost abordat de un domn foarte elegant, exact cum am spus, foarte elegant, care m-a rugat să-l servesc cu o țigară. M-a abordat direct în engleză, apoi am stat la taclale vreo cinci minute. Așa am aflat o altă poveste demnă de un roman, la care totuși nu i-aș da credibilitate, însă varianta prescurtată a poveștii spune că cerșetorul și-a pierdut afacerea, banii și familia ulterior, de pe urma falimentului. I-am explicat că nu sunt genul care să plângă de mila cuiva și că nu va primi din parte-mi mai mult de o țigară, iar el a insistat să-i ofer 30 de zloți (un zlot este echivalentul unui leu românesc, iar prețurile sunt cam aceleași cu cele de acasă) pentru a-și lua ceva de mâncare și o bere. Am râs și i-am sugerat să-și vândă hainele de brand pe care le poartă ostentativ ca să poate fi credibil. A insistat să-i ofer măcar bani de o bere și atunci l-am cinstit cu o bere pe una din terasele Căii Regale. Cinci minute i-au ajuns polonezului pentru a-mi fuma o țigară, pentru a-și bea berea și pentru a-mi spune că patru milioane de polonezi au luat Calea Regatului Unit al Marii Britaniei pentru o viață mai bună, iar acum polonezii importă cetățeni ai Ucrainei pentru a dispune de forță de muncă.

          Taxiul intră pe malul drept al canalului Moltawa. Trotuarul este ticsit de tarabe care fac comerț cu orice. Lume pestriță: se cumpără, se studiază oferta comercianților sau se fură pe ascuns. Unii turiști, probabil turiști, sunt foarte tineri și stau exact pe jos (direct pe pavele sau pe o pătură) la capetele podurilor care traversează canalul navigabil. Taxiul trece pe lângă Muzeul Maritim și observ în depărtare Poarta de Aur. Mă uit la mulțimea pestriță care se înghesuie pe trotuarul cu tarabe și-mi pare că văd o siluetă cunoscută. E cu spatele la mine și remarc doar roșcatul arămiu al părului care-i cade pe umeri. Femeia poartă o rochie ușoară de in, suficient de transparentă pentru a-i dezvălui secretele trupești, dar mai ales posibilitățile de care dispune pentru a concura cu îngerii Victoriei Secret. Sub inul topit domină dantela. Picioarele acestea lungi și linia lor perfectă nu-mi sunt străine. Instant strig:

- Stai! Oprește! Acum!...

­Taxiul se oprește violent. Sar din mașină și alerg spre silueta roșcată care se pregătește să fie înghițită de mulțime. Mulțimea o absoarbe. Alerg ca un dement. Îmi fac loc cu brațele, urlu la oameni să-mi facă cărare. Mă izbesc de trupuri care nu-mi aprobă agresivitatea, dar mai ales lipsa politeții. Închipuiți-vă un schior care iese de pe pârtie și își face cărare printre spectatori urlând ”Sorry! Sorry, please!”. Așa arătam eu încercând să ajung la Elena. Eram convins că ea este. Nu reușesc să ajung la ea! Nu reușesc să o regăsesc în aglomerația din fața mea! O strig cu urlete smulse din tremurul corzilor vocale:

- Elena! Elenaaaaaaaaaaaaa! Elena!...

Lumea se oprește pentru o clipă. Parcă și timpul ar vrea să se oprească, dar el nu renunță la menirea lui de a contoriza nimicul dintre venirea și plecarea din viață. Mă opresc! Suflu greu, dar adrenalina reglează totul, de la bătăile agitate al inimii până la gândul că aș putea fi victima propriei obsesii. Nu cred că am alergat mai mult de 100 de metri. Mă opresc la marginea trotuarului și dau să mă așez pe el, dar observ că taxiul stă nemișcat acolo unde m-a lăsat. Este cu avariile pornite, iar eu trebuie să-mi fac datoria de bun cetățean comunitar și să respect serviciile oferite de alții. Ajung la taxiul oprit, închid ușa spate dreapta pe care am coborât și merg al geamul ușii din dreapta șoferului. Îi cer să-mi arate contorul și să-mi indice prețul călătoriei.

Pe ceas văd 43 de zloți. Scot din portofel o hârtie de 50 de zloți și îi spun în engleză:

- Keep the change! (Păstează restul!)

Zâmbește! Îmi ia banii apoi mi se adresează în limba maternă:

- Mulțumesc! Pentru că mie nu mi-ai răspuns nici până astăzi la întrebarea ”Ce vezi când mă privești?”, te întreb altceva: ”Ce ai simțit când ai privit-o?”.

Mi-a vorbit în limba mea maternă, nu poloneză. Zâmbește cu toată gura, îmi trage cu ochiul și demarează!...