poem despre tine

am împărțit foarte multe,

ne-am spus foarte multe,

dar mie mi-au rămas câteva spovedanii,

câteva lucruri nespuse.

da! ți-e frică de schimbare.

preferi a-ți imagina că poți scăpa în loc să încerci schimbarea.

renunți la ceea ce poți avea agățându-te de speranță,

însă regret că nu ți-am spus că speranța este pentru lași.

ai supraviețuit doar pentru că ai rămas fidelă clișeului

”dacă eșuez pot pierde totul!”.

știi!, viața nu ar trebui sa fie întâmplătoare.

nici o întâmplare.

dacă vrei un argument ți-l pot oferi,

tardiv, dar el se perpetuează în tine atemporal:

”ceea ce primim nu are nici o legătură cu ceea ce merităm!”.

te țin minte căutând un motiv pentru atâta tristețe în lume;

ți-l ofer și pe acesta: ”prea mulți primim o a doua șansă!”.

te-ai temut să mă iubești,

deși te-am învățat despre tine,

spunându-ți insistent

că la fiecare nivel al sufletului există o ușă de ieșire.

mă întorc la speranță

și la argumentul lașilor:

”nu putem avea orice, dar putem spera că putem avea orice!”.

mai este ceva ce nu ți-am spus,

dar ți-am dat de înțeles adeseori,

cum altfel decât iubindu-te,

pentru că iubindu-te

am ales să-mi trăiesc viața la înălțimi nedefinibile

decât să aștept să-mi crească aripi.

însă tu, nerespingându-mi iubirea,

m-ai respins pe mine,

de teama morții. a sufletului. al tău sau al meu,

acum nu mai contează.

ce nu ți-am spus, poate pentru că nu ai fost pregătită, este că

apropierea morții nu schimbă cursul vieții,

ci doar ne amăgește cu schimbarea.

și, da! mea culpa! uneori te-am ignorat,

pentru că mă întristai!

și când la final vântul mi te-a luat,

tristețea mi-a lăsat-o tot mie...