Concretul
nostru s-a mutat în alții
sau
într-un timp intangibil,
atât
de îndepărtat încât nici gândului
nu-i
stă în putința înțelegerii depline,
însă
mă întreb cui folosește a înțelege
de
ce timpul se scurge
numai
în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!
Trădarea
cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,
trădarea
sufletului în fiecare sărut refuzat.
În
târziul meu se naște o amnezie
care-mi
aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.
Poate
că Dumnezeu mă provoacă
propunându-mi
o împăcare cu mine,
cu
trecutul plin de tine,
cu
prezentul în care nu mă sunt,
cu
mâinele nimănui.
Afară
se agită acum o zăpadă incertă,
în
mine se zvârcolește un spasm al neuitării.
Tâmplei
mele îi lipsește sărutul tău,
sânul
tău,
pântecul
tău,
palmelor
mele le lipsesc dorințele tale.
Curatul
delir care mă dezrădăcinează
îmi
spune:
nici
amnezia nu mai e ce-a fost,
nici
iubirea ceea ce știam!
Tot
el, delirul, îmi răspunde:
”Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu