Viața ca o boală (I)

Cartea I

Străinul dintre străini

        Pentru orice există un început. Am intrat pentru prima dată în cârciuma de la ieșirea estică a orașului. Cocoțat pe unul dintre scaunele înalte de la marginea barului așteptam să-mi fie adusă cafeaua pe care o comandasem, parcă de prea mult timp. Nu eram grăbit, însă irosirea timpului într-o așteptare, indiferent de motivul așteptării, mi s-a părut întotdeauna o pierdere irecuperabilă. Viața nu mi-a făcut concesii, însă trebuie să recunosc că nici nu am avut vreodată așteptări de la ea. În sfârșit primesc cafeaua. O primesc la pachet cu o improvizație a ceea ce foarte probabil s-a dorit a fi un început de conversație. Tipa de la bar, un soi de femeie între două vârste, cu un fizic nedefinibil datorită ținutei largi, posesoarea unei voci lipsite de orice inflexiune, la fel de neutră precum ținuta ei de lucru, mă întreabă dintr-o vagă curiozitate:

         - Prin trecere sau ești noutatea din oraș?

         Nu aveam de gând să-i răspund și nici să-i încalec fărâma de mândrie feminină, cel mai probabil singura emoție rămasă la îndemâna ei. Sorb din cafea și-mi aprind o țigară, timp în care mi se repetă întrebarea. Nu sunt genul iritabil, nici genul vorbăreț. Fără a-mi impune, cu același ton neutru îi răspund la rându-mi cu o întrebare:

         - M-ai mai văzut pe aici întâmplător? Politețea nu este unul dintre atuurile mele. Sunt convins că lipsa ei este o moștenire de familie. Îmi duc replica înspre un capăt evaziv: Sunt convins că nu ne-am mai întâlnit pentru că nu am fost niciodată aici. Și orașul este o premieră în ceea ce mă privește. În schimb, această tentativă de conversație este un deja-vu și nu ne va aduce nimic interesant nici unuia dintre noi. Mă pot baza pe discreția prezenței tale cât îmi voi bea cafeaua sau mă obligi să schimb locația?

         De obicei nu am o problemă să înfrunt oamenii privindu-i direct în ochi. În același obicei al spațiului carnal pe care-l ocup de aproximativ 36 de ani, adaug la finalul oricărei atitudini imperative la nivel conversațional și un ”mulțumesc”. În cazul de față l-am omis intenționat. Nu eram curios de mimica feței, dintr-un motiv extrem de simplu: nu mai sunt curios de nimic și nimeni. Mi-am asumat o existență singuratică și nu o singurătate oarecare ci una dezgolită, inclusiv de ființă.

         Acum doi ani m-am decis să renunț la tot. Am lăsat în urma mea o căsnicie fadă lipsită de bucuria vreunui copil, doi părinți îngropați inițial de vii într-un compromis numit desăvârșirea educației mele, ulterior îngropați de-a binelea în cimitirul orașului natal. La naștere mi-am primit prenumele de Stoian în urma unui complot între mama și bunicul din partea tatălui. Bunicul și tatăl meu nu s-au înțeles niciodată, însă bunicul meu m-a iubit măreț. Din câte-mi spunea el, nu a iubit niciodată astfel, nici măcar pe bunica, cea care în virtutea vremurilor ei i-a fost cea mai fidelă dobitoacă din ogradă. Bunicul meu a fost un Constantin vrednic de prenumele purtat și și-ar fi dorit să-i moștenesc nu doar averea ci și prenumele. Mama nu a vrut nici în ruptul capului să respecte această dorință și tocmai de aceea, la înțelegere cu bunicul, a decis să mă boteze Stoian, varianta slavă, mai degrabă bulgărească, a lui Constantin, sau Constantinus cum l-au purtat inițial latinii. În ambele variante, prenumele Constantinus (latină) sau Konstantinos (greacă), sugerează stabilitate, fermitate, trăinicie. Dacă în cazul bunicului meu aceste virtuți se datorau firii și educației rigide din perioada interbelică, în cazul meu moștenirea acestor virtuți era un rezultat al unei încăpățânări, cel mai probabil provenite din rebeliunea tainică și disimulată a raporturilor avute cu ai mei părinți în copilărie. Lipsit de generozitatea împărtășită cu un frate sau soră, fiind singurul copil, totul s-a învârtit în juru-mi, provocându-mi o sufocare perpetuă, care m-a adus în pragul adolescenței la abandonul casei părintești. Îi datorez bunicului genul omului cultivat, care poate suporta o conversație la orice nivel și pe orice temă, însă acest lucru se întâmplă foarte rar. Urmăresc cu atenție și cu un dispreț evident, afișat ostentativ pe chipu-mi, orice discurs ținut într-o agoră sau la tribuna publică, însă replicile mi le ofer doar mie. Într-o valiză ascunsă în podul casei părintești, trecutul meu cuprinde zeci de caiete cu replici adresate unui public virtual și frânturi de conversație avute cu iubitele imaginare din timpul liceului. Pe aceste iubite le-am posedat complet și în jurnalul adolescenței mele aproape toate au sfârșit ucise de șuvoiul plăcerilor trezite în ele de aroganța naturală a celui care stăpânește sublimul artei iubirii. În fapt, nu am posedat niciodată nimic pentru că nu mi-am asumat sau dorit acest lucru și toate iubirile mele din adolescență fac parte doar din memoria acneică care-mi provoca tulburări ce sfârșeau cu masturbări atroce la duș, recte canalizarea orașului. După fiecare eveniment care suporta scăldarea aveam mustrările de conștiință aferente celui crescut în obârșia creștin-ortodoxă, astfel aruncându-mă într-un metafizic ridicol cu ajutorul căruia deconspiram toate tainele lumii ascunse intenționat în rețeaua de canalizare a orașului. Mă închipuiam un cavaler al dreptății, un justițiar aflat în luptă cu nedreptățile provocate de suferințele junelor la care aspiram, pentru ca în final, tot cavalerismul meu să sfârșească într-o boemă poveste de iubire, care avea două scopuri clare: satisfacerea egoului propriu și a fanteziilor sexuale. Dar care adolescent nu visa astfel?! Trebuie totuși să recunosc că până la înțelegerea și acceptarea acestei adolescențe, canalizarea orașului și fanteziile mele m-au ținut în viul cotidian.

         Într-unul dintre caietele jurnalului adolescenței mele am amintirea asemuirii vieții cu banca de piatră de la marginea iazului din parc. Acea bancă de piatră era micuță, nu putea oferi odihnă decât pentru un cuplu care s-ar ține strâns lipit în brațe și ceea ce mă întrista cel mai mult era faptul că nu exista nici o alee, măcar pietruită, care să ducă la ea. Trebuia să traversezi pajiștea udă de rouă și plină de dejecții provenite din plimbarea domesticelor dobitoace pe care conorășenii mei le aveau prin grija acelui simulacru numit dragostea pentru animalul de companie. Băncuța de piatră mi-a fost mereu un refugiu și astfel m-am identificat cu ea. Identic sufletului adolescenței mele, băncuța nu oferit nimănui odihnă, sau cel puțin nu am văzut-o eu vreodată locuită și nu știu să fi purtat vreun moment povara unui sărut furat sau oferit în taina sufletelor. Piatra băncii a rămas la fel de rece pentru frunzișul viu colorat și mort al toamnei,  ori pentru imaculatul zăpezilor de altădată. Această imunitate s-a păstrat și în cazul găinațului pestriț al porumbeilor sau rațelor sălbatice, locatare temporare ale iazului în anotimpurile calde. În aceleași caiete din podul casei părintești am scris un gând despre singura diferență dintre rahatul uman și cel al păsărilor din parc, respectiv conștientizarea actului fiziologic în sine. Acesta a fost unul dintre punctele de plecare în marea disprețului care m-a acaparat în relația mea cu umanitatea.

         Toate aceste gânduri revin acum în mine. Sunt prea prezent într-un trecut care ar fi trebuit calcifiat în piatra tombală de pe mormântul părinților mei. Mă hotărâsem să renunț la tot ceea ce am fost și din acest motiv am vândut moștenirea primită de la bunici, permițându-mi ulterior a colinda Europa. Sufletul meu trebuie golit de amintiri precum o piața incendiată, însă aceste amintiri se încăpățânează să mă vâneze. Mă scutur de imaginile trecutului cer nota și mă ridic să plec. Arunc 10 lei pe tejgheaua barului și strivesc mucul țigării în scrumieră. Pornind spre ieșirea din local îmi pare că aud o mormăială din spatele barului, prin care sunt anunțat că mi-s un ”necioplit și-un bădăran”. Deschizând ușa localului mă bate un gând: ”... și tu femeie ești expresia morfologică a unui clitoris înțepenit într-o nevoie fiziologică... ești preludiul avortului unui orgasm... ”. Râd de mine, în același loc ascuns al gândurilor, pustiul unde gândurile mele aparținând prezentului se amestecă cu umbrele trecutului. Anarhia din mine impune urgența unei autarhii, măcar temporare. Și mă mai bate un gând, despre care am aflat mai târziu că a fost complet neinspirat: ” ... aș putea zăbovi puțin prin urbea asta... ”!