Pentru
orice muritor de rând. căci cu toții suntem vânați de moarte, ar fi benefică
putința unei negocieri cu trecutul. Ne-am construit din întâmplări și emoțiile
lor, iar fiece amintire a primit un chip. Acele chipuri care ne bucură sau dor
ar trebui dăruite amneziei. Avem prea mult din emoțiile trecutului în teama
prezentului. Refugiul precar din imaginație nu ne salvează de această teamă;
este ca și cum am locui într-o casă cu ferestre și uși zidite, de unde nu am
avea scăpare, e totuna unui contract semnat cu nimicul, conceptul care nu
promite iluzia. Singura evadare posibilă ne-ar fi coma. Aducând în prezent coma
trecutului putem construi un trecut suportabil. Într-o casă nelocuită nu se pot
scrie povești, ca atare nu se pot nici trăi. De ce ne este mai multă teamă, de
trăirea poveștii sau de comă? Cu ambele posibile într-un consecutiv putem trăi
la nesfârșit aceeași poveste fără a încerca regretul rutinei, nepriceperii și
suferinței ei. Însă ambele sunt în atenția permanentă a imposibilului și orice
scăpare printre noi înseamnă finalul. Finalurile ne sunt piatra șlefuită a unui
epitaf nerostit și închipuirea unei incerte singurătăți dincolo de prezent ne
va păstra în agonia șubredă a trecutului. Păcătuim simbolic neînvățând nimic
din ceea ce am devenit...
M-am obișnuit cu singurătatea. Îmi este
dragă și de tihnă, obligându-mă la nimicul de care mult prea mulți ne temem.
Locuiesc pe aleea singurătății; este atât de îngustă că numai prin
încăpățânarea nimicului o pot parcurge până la capăt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu