Am
început să uit...
Am început să uit vocile trecutului.
Erau voci care-mi vorbeau despre mine, despre cum ar trebui să mă comport,
despre viață și majoritatea lor despre iubire. Nu-mi vorbeau despre ce este
iubirea, mai degrabă îmi mărturiseau despre cum și-ar dori să fie iubite. Vocile
nu s-a amestecat niciodată. Sute de tonalități și timbre, însă niciodată
confuze. Părăseam o casă pentru a intra în alta, alunecare hedonistă dinspre un
suflet înspre altul și mereu aceeași primire, aceeași bucurie de a fi musafirul
care cumva și oarecum și-ar dori să devină coleg de cameră, poate chiar proprietar. Pendularea între ușile care se
închideau în urma mea și cele care se deschideau nu suporta decât vibrația din
vocea vânturilor dinspre nord sau sud. Vocile nu mi-au vorbit de dincolo de uși,
au ales să mă încânte și descânte înfruntându-mă. Toate vocile dragi mie până
într-un ieri sau azi mai devreme se pierd amestecându-se în tăcerea uitării,
tulburând-o.
Am început să uit chipurile trecutului.
Erau chipuri care uneori mă priveau cu intensul unei interogări imperative în
așteptarea unui răspuns sau unei certitudini, alteori mă priveau cu răbdarea de
care numai abandonul într-ale îndrăgostelii ne face vinovați. Alte chipuri mă
probau printr-o indiferență simulată pentru care aveam aceeași replică: un
zâmbet strâns sub luciditatea înțelepciunii. Grimase, zâmbete, liniște, iubire,
disprețul târziu stors dintr-o plăsmuire deconspirată, arareori ură, m-au
urmărit pe tot ce mi-a întâlnit vederea. Au fost momente când le-am împrumutat
pentru a le purta dincolo de ușile străine sincerității. Chipurile nu s-a
amestecat niciodată până într-un ieri sau azi mai devreme, când simt
amenințarea uitării. Și iarăși uitarea mă tulbură.
Am început să uit atingerile
trecutului. Au fost mângâieri, strângeri, revolte, pălmuiri, îmbrânceli,
sufocări, împreunări în rugămințile unui mai
stai sau iertare. Pe toate le-am primit
și împărtășit. Îmi plac plimbările nocturne pe malul apelor în care s-au adunat
lacrimile celor care știu a iubi și sunt dispuși la jertfă pentru a păstra ceea
ce-au dobândit iubind. Atingerile au rămas după aceleași uși care ascund
chipurile și vocile. Atingerile se cer în uitare, se amestecă și mă condamnă la
singurătate. Nu e loc de tulburare mai multă decât este, doar uitarea devină
tot mai certă și mai clară, iar vocile, chipurile, atingerile sunt tot mai
confuze, difuze, amestecate și îndepărtate.
Nu-mi trebuie timp pentru a mă lămuri despre mine. Am
răspunsul. Sufletul meu nu are uși. Sufletul meu are oglinzi... 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu