Similitudinea amurgurilor

Chiar acum se-ntâmplă un amurg. Acum când scriu ...

Ar trebui să conteze, dar nu ... nu se-ntâmplă nimic. Mai bine nu mint: nu simt nimic. Mie, celui căruia fiecei clipă îi cer ceva spre mirare, i se-așterne gândul unui legământ nerostit și nerostuit al tăcerii. Nu-i loc de tristețe; chiar mă temusem de asta. E loc de ceva ce nu mă-ncape, nu-mi este de trebuință și astfel nu se poate defini.

Pentru o scurtă vreme m-am temut de orbire, căci nimic nu-mi clătea sarea din lacrimile secate, acelea care-s rostuite în dezrobirea sufletului. Apoi ... m-am temut de surzire, căci nici de vântul dinspre miazănoapte nu mai ascult. Mereu mi-au pricinuit o durere plăcută nopțile sub bolta cerului, seninul în care steaua polară-mi făcea cale gândurilor și cerea vântului izbăvit dinspre nordul ei să le ducă spre semeni, spre cineva adoima mie, care să nu mă știe, dar care să-mi știe citi gândul, și-l înțelege.

Acum e amurg și-mi pare același din ultima vreme, din ultimele zile, ..., săptămâni.  Dacă nu-mi vine iertare înspre ceva s-o-ndrept, poate ar fi ceva rost de viață nouă dinspre miazăzi. Straniu!... Acolo se-ncheie toate. Ar putea fi ceva?! Și de n-ar fi viul, decât liniște, poate se schimbă-un amurg ... 

Cât mi-e de dor, acum, ... de mine copilărind. Mă-ncearcă o cruntă vinovăție ...