Elegie (șase/a VIa)

Pârjolite ajuns-au iubirile mele

și dintre toate,

tu și numai ceea ce ți-am purtat,

le-am înfierat cu simbolul pângării.

E un frig teribil în singurătate,

eu un frig mai crâncen decât întunericul.

În nemișcarea sangvină

se-aud strigându-mă pe nume

toate cele neîmplinite;

m-au țintuit în umeri

pe crucea unui nor încărcat de ură.

Dacă m-aș putea uita în umărul tău,

deasupra singurei inimi

care m-a înțeles vreodată

și aici norul mustind a ură,

să ne fulgere cu iertare...

Compromisul ”Neplecare”

 

         Această toamnă care nu mă iartă. Care simte în mine trăirile ei și iminența unui sfârșit. M-am golit din sihăstriile munților și m-am adunat în singura sihăstrie posibilă mie. Sihăstria străzilor orașului. Toamna rupe din măduva copacilor, îmi pune dinaintea juliturilor de pe genunchi covorul în galben și roșu al resemnării, al acceptării sorții. Mi-e toamnă în toate. Mi-e toamnă în ruga tăcută din privirea urcată-n bolta cerului. O pasăre trece pe deasupra mea fără să înțeleagă ce-a străpuns-o, fără să știe ce povară va duce cu ea. Nu se va întoarce din cauza dorului meu, ci din cauza dorului ei. Și ea portă iubirea pentru oraș. Oare iubirea ei are impuritățile iubirilor mele? Nici o sihăstrie nu-mi va oferi un răspuns la astă întrebare, cum nici sihăstria străzilor orașului nu mi te-a abandonat. Și ruga mea devine întrebare: ”Doamne, cum de ceva atât de mic își poate accepta iubirea și slăbiciunile și eu nu pot?”. Mă străbate un gând: cine poate iubi necondiționat, poate și zborul!

         Dacă iubirea este motivul revenirii, cum poate fi tot ea motivul plecării?...     

Elegie (cinci/a Va)

Când în gândurile mele totul începe cu noi,

se tulbură dulcile ape planetare

cu zbuciumul mării,

care-mi îneacă frământările.

Atunci mă reazăm de sarea mării

și-i fac un proces de conștiință,

morții.  

Tot ce-a murit peste noapte

și tot ce mai e viu în mine,

închid în infernul din mine.

Iubindu-te încă,

mă suport

în consecințele trăirilor mele.

Pentru ceea ce sunt,

am plătit cu irosirea timpului meu,

pentru ceea ce am iubit

plătesc cu viața...

Nu cred

Nu cred în păsări migratoare,

nici în instinctul lor de cârd,

nu cred în că-n iarbă e candoare

și nici în fructul dat în pârg;

deși le văd pe toate-n fapte,

prea multă moarte în lumesc,

ce-am răstignit nu poate șterge,

păcatul împărțit la ”te iubesc”!...

Chemarea în ”Neplecare”

 

         Obsesia Hans Zimmer. În pustiul din mine, Zimmer are ecoul unei catedrale. Devenit-am un trup implicat în asimetria nopților rămase făr' de tine. Încep fiece noapte prin a mă feri de reflexele lunii. În ele umbra ta e mereu prezentă, căutând-o pe a mea. Tu nu știi, însă umbra mea se deosebește de zgomotul nocturn al străzii; are fermitatea căutărilor mele, iar umbra ta... E tăcută ca frigul tăios al iernii. Amintește-ți! Cândva, de tăcerea ta sprijineam munții și candoarea ta topea nămeții crestelor. Acel cândva a renunțat la măsura timpului; la fel și pietrele din care-s crescuți munții. Doar eu depind de timp. De când nu mai suntem trupul meu e un metronom care adună secundele de singurătate. Umbrei mele i-am lăsat povara dragului de tine.

         Ce mi-ai răspunde, dacă ți-aș spune că străzile orașului știu totul despre tine, despre povestea noastră?... 

Elegie (patru/a VIa)

Trăiesc și datorită toamnei,

trăiesc pentru că în simplitatea ei,

mă primește cu toate suferințele mele,

peste durerile ei.

Toamna știe la câte renunțăm pentru ea,

pentru sinele nostru.

Poartă vina uciderii frunzei

și ierbii

și-atunci se spală de vină

primindu-ne pe toți,

mai întâi pe cei aflați în nevoie.

În căința ei, toamna ne iartă păcatele

și mă are-n vedere,

cum altfel, decât iubindu-te!...

Ploile reci ale toamnei îmi provoacă o sete teribilă.

Mi-e sete de tine. Îmi doresc,

ca din potirul-căluș al palmelor tale,

să sorb cocktailul împăcărilor noastre...

Ce-a mai rămas neîmplinit?!...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din visul tău copilă?!

Iubirea dată primului venit,

nu-ți pot ierta ce-i vină...

Ce-a mai rămas neîmplinit

în singurul din singuri?!

Din visul tău ies vlăguit

și în siajul deltei fără guri...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din certurile dese?!

Sub lună plină să ne fi iubit,

blesteme să ne-apese...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din cei ce-am fost odată?!

pe buze-mi n-ai pecetluit

sărutul tău de fată...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din ruga-mi cea din urmă?!

Durerea mea-i de nerostit

și firu' vieții-mi curmă...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din ce numim noi, soartă?!

De ”tu și eu” ne-am lecuit,

iubirea nu e artă...