Suspendare

         Îmi plac pietrele râurilor repezi și iluzorica punte care sprijinindu-se pe ele, traversează apele promițându-mi tărâmuri și vremuri noi. Îmi plac pietrele pentru împotrivirea lor în bătaia șuvoiului; încăpățânarea lor mă inspiră. Deopotrivă, iubesc și agresivitatea râului, niciodată convins de încăpățânarea pietrelor. De foarte multe ori, în furia lui susținută de ploile din amonte, a dovedit pietrele înecându-le, dar ele și-au înghițit suferința afișând ulterior furiei râului o semeție sfidătoare la adresa cerului și apei. Mă regăsesc adeseori în orgoliul râului sau în cel al pietrelor, pentru că sunt când piatră, când vâltoarea râului. În fapt, fiecare dintre noi se poate asemui lor. Când nu sunt nici piatră, nici râu, le petrec pe toate folosindu-mă de iluzia punții sprijinită-n pietre. Las în urmă eternul lor război și fireasca lor indecizie; privind în urmă, ridicând privirea, descopăr capetele plecate preocupate de tristețea negăsirii punții. Dinapoia mea stă o realitate cuprinsă de tristețe, dinaintea mea stă o alta, ce se cere a fi descoperită...

         Când nu sunt nici piatră, nici râu, calc apăsat pe puntea suspendată dintre două realități, una certă, cealaltă momentan incertă...           

Destrămarea cărnii (VI)

         În fiece zi ce-mi stă în putințe nu fac altceva decât a-mi străbate destinul, desfășurându-mă în completa lui incertitudine. Mă simt abandonat în stupida voie a sorții și ceea ce mă păstrează în alerta pașilor este aceeași singurătate care mă liniștește. Sufletul meu este o sită care-mi cerne dorurile de nimicurile existențiale. Dorurile-mi sunt lipsite de știința cuvintelor și poartă în ele amintiri sosite în compensarea incertului mâine și astfel, nu mi se întâmplă apogeul ori descompunerea în angoasele vreunei disperări. Viața mea arată precum o valiză cu rufe curate și murdare amestecate. Valiza stă neatinsă de ani de zile păstrând amestecul omogen dintre păcate și conștiință, minciuni și adevăruri. În juru-mi, alte destine se încaieră nemotivat lăsând la vedere torturile cărnii. Valiza mea arată ca și cum aș fi cumpărat-o ieri; înăuntrul ei, mucegaiul își face treaba nestingherit, departe de orice incert și tortură. Când noaptea-mi coboară-n destin, mă las în veghea umbrei rămase din ziua trecută și scriu...       

         M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...  

Abdicare

Intensă-i savurarea reciprocă

și-n intim îndreptare spre nimic,

pasiunea nedorită mă sufocă

și-mi cere din rațiune să abdic...

Mi-s traversat de gânduri migratoare

care m-aduc în stadiul inamic,

un compromis mă răscolește-n stare

și-mi cere ca din patos să abdic...

Nu știu să-mi fie teamă de iubire,

să-mi fie fructul ce mi-l interzic,

în miezul nopții-mi stă o jinduire

ce-mi cere ca din suflet să abdic...

Există și o fericire-n amăgire,

de voluptatea cărnii mă dezic,

mă regăsesc în neagra adâncire

și-mi cer din devenire-mi să abdic...

Iubirea nu contează de-i divină,

c-o fi umană ori un simplu șiretlic,

aleg întregul amputat în tihnă

din tot ce mă-ntregește, mă abdic... 

Atrofiere...

         ... când gândurile mele ating cuvintele, franchețea capătă sindromul blamării, căci nimeni nu-i dispus să suporte adevărul despre sine și faptele sale; un motiv suficient pentru ca lumea mea mică să tindă spre inexistență...

         ... singura cale de comunicare între mine și semeni, pe care o mai văd posibilă, este arta; și dintre toate formele ei, cea mai dragă îmi este cea a supraviețuirii...

         ... nu voi refuza niciodată o luptă a ideilor, a argumentelor; însă de lupta trăirilor mă voi feri pe vecie, fiindcă am o slăbiciune pentru gustul amar al înfrângerii...

         ... sunt prea tânăr pentru atât de multe amintiri și mult prea bătrân pentru a porni altele...

         ... ce poate fi mai ridicol decât să-i cer Divinului prin rugăciune, să-mi dea puterea negației?! ar fi totuși ceva: să-mi dea puterea negației Lui...

Remușcare

E multă remușcare-n deznădejde

și cad în vrajba lumii incurabil,

crescusem între noi o mejde,

e verbul nu mai suntem, conjugabil;

organic îmi e dor de plictiseală

și-a mea surpare într-o amăgire,

tu dă-ți curaj în ființa abisală

prezentului să-i cerem abolire.

Căci te iubesc până și-n umbra minții

și nu-mi doresc un mâine echivoc,

pe-un rug m-aprinde flacăra dorinții

sunt tristul tău amant făr' de noroc;

Schimb voluptatea cu nefericirea,

păstrez păcatul cert din desfătare,

în vrajba lumii-mi pun menirea,

și ce-am iubit prefac în remușcare.

Nu-mi mai doresc nimic pe astă lume,

nici vești din mine despre tine,

decât amantul fără nume,

prefer eu sunt, plecat din mine...

Despre cele...

         ...știute:  aș prefera să le uit! Mi-ar fi de un drag de-a dreptul ipocrit să-mi pot începe viața altfel, să pot repeta greșelile trecutului, să mă regăsesc în vinovatele plăceri ale vieții. Cum mi-ar fi prezentul dacă m-aș contopi în mediocritatea semenilor sau în decăderea femeii, reușind astfel anularea tuturor crizelor morale care m-au bântuit?! Lipsit de conștiința descompunerii m-aș regăsi în letargia pietrelor, imun dinaintea robiei ori beției simțurilor. Niciodată nu a fost la modă a te conștientiza, însă desuetul acesta m-a mântuit de slăbiciunea pe care mereu am avut-o pentru semeni. Am ajuns să iert și atunci când nu mi se greșește...

         ...neștiute: le las în plata lor! Ignoranța m-a salvat, în primul rând, de mine. Mă tem mai mult de consecințele împlinirii decât de regretul neîmplinirii. În mine viul se sufocă făcând loc durerii altora. Nu am aflat nici o candoare în cele cunoscute și trăite și de aici mi se trage și lipsa mistuirii din trăire. După ce le-am avut pe toate, uneori mi se întâmplă o melancolie duioasă; lipsite de orice perspective, îmi hrănesc iluzia eternității cu același regret al neîmplinirii...

Vag…

         …i îmi sunt amintirile. Orice stăruință într-un trecut care se pretinde un surogat al vieții mă întunecă. Veștile despre mine m-au aruncat în trecutul care astăzi mă reprezintă tot mai puțin. Până într-un timp oarecare, un recent târziu, trecutul îmi oferea o definiție, o identitate măsluită într-un oarecare, al oricui și cu orice mijloc pe care iubirea îl permite. M-am introdus și extras din suficiente destine încât să-mi permit plictiseala singurătății. Am scos vidul din suflete și am construit poduri între lumile paralele în care trăim. Am stârnit și purtat doruri, însă nu le mai știu nici numărul, nici adresa. Posibilului i-am adăugat perspectiva rutinei și totul pentru seninul dintre mine și voi. Nu am sperat niciodată la poezia vieții, ca atare nici nu am avut partea de ea. Despre mine pot recita doar din și în singurătate…