Destine-n deșert și delir...

Destine-n deșert și degeaba (poema a IXa)

Îmbracă-mă în suflet iubită,

'n al meu, că-n al tău de prisos,

iubirea noastră-i ostenită,

mă simt cangrenat până-n os;

din ceea ce ne mai rămâne

putem încropi un azil,

iubește-mă în harem de cadâne

și-ți poți purta iubirea-n vodevil.

În mine se-ntâmplă nimicul,

în tine-i orice și oricum,

fa-ți parte din lumea și circul

jucat în prezent și postum;

nu mă-ntreba despre mine,

căci sunt cu toate plecat,

mi-am rătăcit absentul în tine

de suflet m-ai deposedat.

Îmbracă-mă în suflet iubită

și lasă-mi înscris pe papir,

fă-ți parte din lumea cinstită,

destine-n deșert și delir...

Destine-n deșert și deism...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIIIa)

Nu te-ntâlnesc decât prin gânduri

zorită înspre ce-i nedefinit,

în tine n-am aflat intrânduri,

nimic ce poate fi sfârșit;

de-aici îmi pari o lume interzisă,

de-aproape nici nu te mai știu,

tandrețea ta sfioasă și proscrisă

mă-ndeamnă tainic să îți scriu.

Din tot ce-am început a-ți scrie

nu s-a-ntâmplat nimic concret,

m-aș bucura, în lumea ta târzie,

captiv să-ți fiu într-un secret;

va fi un semn, cândva și oarecare

tandreții tale triste mă predau

nu-ți pune așteptarea-n calendare

mă poți păstra cu ce-o să-ți dau.

Nu te-ntâlnesc decât prin vrere

și-n lumea ta pierdută-n panteism,

concretu-mi cere o gravă remediere,

destine-n deșert și deism...

Destine-n deșert și de-altminteri...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIIa)

În lipsa ta nocturna-mi pare nudă

si vântu-mi cere să-l ascult,

în colțul pleoapei lacrima asudă,

croindu-mă într-un adult;

îmi port în palme gândul și obsesia

că între noi se cască un absurd,

în rostul lumii am lăsat impresia

că poți trăi în cuplul mut și surd.

Nu mai contează bârfa despre mine

că sunt prezentul timpului trecut,

iubirea noastră vrea recenzii bune,

chiar dacă aparținem timpului ”demult”;

Din călimara acelei nopți definitive

n-au mai rămas decât surâsul tău,

un epitaf pentru iubirile naive

și-un colț de drum de dincolo de hău.

În lipsa ta nocturna-i regăsire

în rostul lumii suntem pinteri,

în cuferi timpul zace-n amintire,

destine-n deșert și altminteri...

Primordiala iubire

Eu îți vorbesc despre a mea iubire,

tu mă urăști din ce în ce mai mult,

eu te surprind cu-a ta nemărginire

tu vrei să intru-n spațiul tău ocult;

îți prisosește un statut vestalic

m-ai da ofrandă zeului păgân,

te-aș poseda în eul tău ritualic,

al morții pas, să pot să-l mai amân.

În urma noastră-mi trebuie potopul

și tot ce-i înger/demon să dispară,

un puci al minții să ne dea esopul,

renaștere în primordiala fiară;

să-ți fiu adamul, alpha cel dintâiul,

evă să-mi fii, omega cea sfârșită,

cât colinda-vom singuri pământiul,

să știu că-mi ești mereu îndrăgostită. 

Destine-n deșert și declin...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIa)

Sub piele mă-ncearcă frigidul,

în vene mă-ncepe un frig,

tristețea mi-aduce placidul,

tăcându-ți prin ludic te strig:

tu soare mă ceartă că-s noapte,

că port un refugiu-n idei,

proces de intenție, nu fapte

blestem peste semenii mei.

Divine ce-ți poate tristețea?

A mea e la capăt de drum,

străină de mine-i tandrețea,

un ieri, azi sau mâine-i oricum.

Egalul mă stăruie-n toate,

indiferența-i arma celor duși,

distanța tu stai și-o socoate

ce-s inimi la polii opuși?!

Din suflet îmi pleacă noblețea

căci port un refugiu-n suspin,

Divine salvează-mi tandrețea!

Destine-n deșert și declin... 

Renunțare (II)

Sunt cel mai sărac din Paradis,

dacă mai poți numi astfel,

pământul.

Aici te-am cunoscut,

dar înainte de tine

m-au primit în incertul vieții

apa, piatra și vântul.

Din ele ți-ai făcut chip și trup

tot din ele ți-ai tras seva

și ți-ai conturat firea.

În ele te-ai întors,

ți-ai descompus conștiința

și-ai dat țărâna pe țărână.

Pe mine m-ai lăsat în afara ei!

Sunt câinele credincios

chemat să-ți apere de semeni

amintirea.

Însă te întreb, fără de rost:

”De amintirea mea cine te păzește?!”.

Tu, acum, aparții vântului,

eu, acum, sunt în bătaia pietrelor!

După amintirea ta,

cel mai mult iubesc apa!

Ea îmi spală rănile

și tot în ea

îmi limpezesc amintirile.

Dumnezeu i-a dat un păcat apei!

să nu renunțe niciodată,

să izvorască,

să curgă,

să spele,

să limpezească.

Sunt un câine bătrân și orb!

Aștept în afara țărânei,

în bătaia pietrei,

un ultim răsărit,

o ultimă adiere izbăvită din țărână... 

Destine-n deșert și departe...

Destine-n deșert și degeaba (poema a Va)

Cuvintele din rânduri așteptate

nu s-au mai scris, ori nu vor mai sosi

din toate cele care-s declarate,

eu am rămas cu ”Pleacă! Nu te-opri!”;

în firea mea rebelă, schimbătoare

am pus sechestru pe regret și dor

mai am motiv de sărbătoare,

dacă-mi vei scrie, sau când am să mor.

Bărbatul care-l știi, el nu mai este

statornicia am scos-o la mezat

de când trecutul nostru e poveste

m-am compromis, m-am complicat;

Prezența mea e una migratoare

nu schimb rebelul pe-un rigid concret

iubirea ta, mereu stăruitoare

îmi pare acum un lucru desuet.

Cuvintele nu se mai vor în rânduri,

trecutul nostru nu-i motiv de carte,

te voi păstra în lacrima din gânduri,

destine-n deșert și departe...