Dintr-un decembrie (IV) – Primul sărut a fost primul păcat împlinit...

       Am așteptat prea mult primul sărut. Afirmația aceasta este recentă, pot spune chiar prezentă, pornită din inima melancoliei care mă-nsoțește în sordida rânduială a cuvintelor pe care tocmai le așez într-un firesc al absurdului. Pentru că e absurd zeiță să-mi mai stea sufletul înghesuit în imensitatea vidului, acum când tu nici măcar nu-mi ești prezență. Mă încurc și descurc în mine, cu același tine absent. Pentru mine în acel decembrie în care te-am întâlnit, lumea devenise un templu în care cu persuasiunea sufletului care-mi surprinse ființa, te căutam. Te găseam mereu în același loc, parcă așteptându-mă pentru ispășirea unei pedepse. În zvâcnirile tăcerilor  noastre mă gândeam adeseori că unul pentru celălalt suntem cea mai cumplită pedeapsă, cumplit de frumoasă.

Prima zăpadă nu mi-a adus nimic, nici un gând al refugiului. Pe atunci râdeam de îndrăgostiți și lăsam frâul liber ridicolul în anarhia cultivată de practicienii iubirii;   în același timp mă dedicasem căutării din templul lumii tale. Scriu aceste rânduri și mă regăsesc în anarhia de atunci. Mi-e interesant și nepotrivit faptul că nu ne-am certat niciodată. Am ratat multe în absența unei dispute; acum îmi vin în minte multe, însă m-aș opri la amorul împăcării. Dacă mi-ar fi și-n vrerea rațiunii te-aș aduce înapoi pentru a mai împlinii ce a rămas neîmplinit. Sufletul meu și-a pierdut suplețea de atunci, nu mai rabdă fuga înspre alte destine necitite încă și o împlinire în acest decembrie ar însemna să prinzi rădăcini definitive în mine. În acel al doilea decembrie ți-ai înfipt nedelicat mugurii iubirii tale în fertilitatea sufletului meu, dar mie nici că-mi păsa, pentru că-mi plăcea să te iubesc cu durerea înmuguririi tale în mine. S-a întâmplat primul sărut! A fost ca prima ninsoare dintr-o toamnă târzie; nu a durat mult dar a fost cu supliciul intensului nedeslușit, acel intens care impune un mai vreau, mai dă-mi, mai stai.

Cât de șubred este sufletul în fața nevoilor primare. Primul sărut mi-a stins incandescența lucidității care-mi striga tot mai slab dintr-un oarecare îndepărtat aflat în mișcarea infinitului: ți-a venit rândul la iubire. Atunci am crezut în minele ascuns lumii și mie, în decesul sinelui și în începutul totului care urma să vie. A fost primul păcat împotriva mea, împotriva străduinței ființiale. Am fost răpus de un amor nebun, frumos și absurd. De la păcatul meu au pornit toate păcatele tale, cele împlinite. Mi-aș dori să știu că nu am fost iertat pentru cele neîmplinite, dar nu voi afla asta niciodată. Niciodată nu mi-ai suportat rațiunea! Acum trăiesc unul din rarele momente când mă simt la rându-mi insuportabil. Din fericire mă cert eu pentru amândoi. Să mai trăiesc încă o dezamăgire îmi aduce iminența unui nou păcat dus la împlinire. Îmi plac păcatele. Îmi amintesc cum le iubeam. Tu ce mai faci?!...       

Dintr-un decembrie (III) - Îmi aparține doar ceea ce sunt

           ... și din al doilea decembrie împreună, în cele din urmă mi te-ai oferit și tu. În primul decembrie ne-am făcut concesii doar în netihna gândurilor. Atunci timpul ne răsfăța așezându-ne pe fiecare în gândurile celuilalt fără să țină cont de distanțe. Marmura pielii tale îmi seducea imaginația. Imaginar mi-am permis să te iubesc în toate, să te posed sălbatic și repede pentru ca amorul nostru să-ți lipsească, să mă rechemi în tinele flămând. În aceleași fugare secunde ale gândurilor îți înșelam căutările sufletești dovedindu-mi fățiș nevrednicia dinaintea dorinței tale. Atunci nu mi-am dorit să fiu apa care să-ți stingă văpaia cărnii, m-am limitat nemernic la fermitatea vântului care s-o întrețină. Acest scenariu imaginar l-am gândit pentru noi ca un preludiu pentru ceea ce am avut ulterior. Într-adevăr am împărțit acest prelung preludiu. Când te-am înțeles și acceptat ca femeia plecată pe calea desăvârșirii mi-a fost prea târziu. Ție nu. Ai mai fi avut răbdare, eu îmi devastasem deja cămările întunecate ale sufletului. Eram hămesit de furia unei iubiri ce se cerea împărțită. Într-un alt dintr-un decembrie, nu am idee al câtelea, îți voi povesti cum mi-a fost în acea de-atunci, ultimă foame. Au fost atâtea decembrie aromate cu scorțișoara merelor coapte, încât nu este loc de regrete. Dacă mai este ceva loc, atunci poate de dor...

         Al doilea decembrie m-a împlinit. Nuditatea ta mi-a revelat bunul gust al Divinității. Te-a sculptat frumos și cu finețe. Nu doream să știu ce destin ți-a pregătit, m-am bucurat că fac parte din el. Soarta m-a răsfățat să fiu eu cel care să te inițieze în ale vieții, însă am plătit un preț pe măsură. M-am obligat să pun hățuri instinctelor și să pun stavilă cuvintelor adunate în pâlnia minții. Am învățat să tac. Mai mult decât atât, am învățat să-ți ascult tăcerile; apoi am învățat să comunic cu ele. Din mare am devenit fluviu, iar furtunile le-am stins în delta dorințelor mele.  Astfel am învățat să mă vărs în tine. Înțeleptul Esop spunea că există pe astă lume trei calamități: focul, femeia și marea. Cu tine le-am avut pe toate și prin tine adeseori am sfidat moartea. Ai un merit în ceea ce sunt. Este tot ceea ce mi-a rămas, tot ceea ce duc peste tot cu mine. Invariabil, astfel te port în mine și acest sentiment insesizabil mă bucură. Cum altfel aș putea să-mi explic uneori zâmbetul iscat din senin, fără motiv, în odihna chipului?!...    

Dintr-un decembrie (II) - Iubește ca să fii iubit

         Totul este să nu te temi. În fapt, aceasta este secretul. Să nu te temi de iubire. Să nu existe temeri în a iubi și a fi iubit(ă). Căci indiferent cât de aspră poate fi această trăire, toate cele rezultate din împărtășirea iubirii cândva vor fi lăsate în urmă.

         Recunoaște-mi măcar acest merit. Deși îmi amintesc cu limpezime despre prima rostire te iubesc, eu am fost cel care a spus-o primul. Confesiunea primordială trebuia împlinită pentru că totul pare mai ușor după descărcarea emoției. Ți-ai eliberat ființa de greutatea tainei. În cel mai nefericit caz, chiar și în eventualitatea unui refuz, rămânem cu incertitudinile. Nu m-am temut de lipsa reciprocității, fiindcă întotdeauna când iubești simți dacă trăirea îți este împărtășită. Pentru unul ca mine totul se joacă pe o singură mână, fără a alege momentul, căci orice așteptare a momentului mă umplea de frica unui refuz.         

         Atunci când ți-am spus-o era iarnă, nu aceeași, însă tot un decembrie. Nu aveam zăpadă și nici mirosul merelor coapte. Aveam doar mirosul adrenalinei plecat din fiara stârnită. În aparență eram calm, însă în mine fiara era pregătită pentru ripostă, pentru devorare. Agresivitatea mea psihică era pregătită doar pentru temerile tale, pentru necunoscutul care-ți eram atunci, nicidecum pentru tine, întreaga. Tu aveai pavăza unei singurătăți asumate pe care mi-ai împărtășit-o doar mie. Un scut firav pentru forța mea, însă suficient pentru autoeducația altruistă cu care mă procopsisem în vremurile dinaintea neînsemnatului noi. Neînsemnat numesc noi-ul care am fost în anonimatul umanității, căci pentru ceea ce am fost însemna punctul din care pleca și se reconstruia universul. Îți mai amintești cum știam a te iubi? Te iubeam cu patima imposibilului, cu patima acelui nu mai pot, nici cu, nici fără tine. Iubindu-te cum îmi stă în putințe, te-am iubit în tot dimprejurul și înăuntrul tău. Poate am greșit iubindu-te peste toată ființa, căci poate te-am iubit inegal și insuficient, în unele clipe foarte probabil și în niciundele unde nici măcar nu erai. Câtă risipă și totuși câtuși de puțin te-am iubit. Ce-am risipit a revenit în mine și mai intens, însă parcă în același ridicol nicăieri.             

         Cât m-ai iubit tu?! Voi păstra numai pentru mine...

Dintr-un decembrie (I) - Prolog

          Nu știu ce-mi lipsește mai mult, tu ori iarna? Cred că nu mă pot descurca chiar dacă destinul m-ar bucura cu vrerea unei alegeri. Simt și știu că tu faci parte din iernile mele; mai știu că nici o iarnă nu-mi priește fără mirosul tău amestecat cu cel al zăpezii și merelor coapte. Atunci iubeam frigul pentru că mă încălzeam cu tine și în brațele mele se odihneau două suflete. Când oboseam, tu aveai grija noastră și zâmbetul tău îmi alunga orice neliniște pornită din greutatea cerului cernind care-ți putea cădea oricând pe umeri. La fereastra sufletelor noastre ne colindam cu rândul și bucuria de a fi se topea în zeama merelor coapte.

         Am fost tăceri certe precum toate sufletele robite în iubire. Adormeai înaintea mea și atunci îți unduiam tâmplele în leagănul unei adorații nerostite. Îngânam în șoapta minții poezia lumii și mă gândeam că pentru tine au fost scrise toate poemele rânduite în nisipul timpului captiv în clepsidră. Îți amintești că în joaca noastră uram clepsidra, pentru că unealta timpului era dovada că suntem trecători, că pentru orice sosește și timpul negurii? Nu-ți amintești, pentru că nu ți-am spus niciodată, pentru că acest joc era doar al meu. Nu-ți vei aminti multe din cele pe care eu le știu și acum pe de rost și care-mi lipsesc în linia infinitului. Sunt multe pe care nu ți le-am spus, fiindcă mă gândeam că timpul care ne ascunde neajunsul lui va fi generos, dacă nu cu noi, atunci măcar cu ceea ce noi avem unul pentru celălalt. Am adunat la marginea comuniunii noastre toată pizma lumii, dar i-am răspuns cu tăcerea dintre noi.

         Acum iarna nu mă răzbește nici în gânduri. Serile mele le-am dat ploilor toamnei; mi-am păstrat gândurile pentru iarnă, atunci când ea își va dori să vie. Iarna aceasta va veni în lipsa ta și nu-mi va aduce decât mirosul merelor coapte. Sub brad voi găsi o tăcere grea, iar la geam vor fi colinde pentru aripile de foc ale gândurilor mele. Voi alunga orice liniște asemeni tăcerilor noastre; o voi ascunde în pietre și pietrele le voi arunca în ghețurile mele sangvine. Când va ninge îmi va fi dor de pietre... 

   

Complicata iubire

Sunt viu destin într-o distanță

pentru un eros ambițios,

un fratricid pentru instanță

triunghiul nostru amoros.

Eu te iubesc pe tine toată

dar mai iubesc și ce nu ești,

povestea noastră-ncălecată

e cea mai tristă din povești.

Dintre scenariile din lume

al nostru-i scris cu greu păcat,

pentru iubirile postume

vom fi un caz deziderat.

Dar pân-atunci trăiește-mi clipa

căci în a ta eu sunt context,

tu iartă-mi totul, iartă-mi pripa

în moarte să-mi găsesc pretext.

Nu renunța la veșnicie

ești propriul tău deziderat,

rostirea mea-i mult prea târzie:

”iubirea-i lucru complicat!”...

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IV)

Se-ntâmplă iarăși o teamă în tâmplă; în a mea poate prea insuficient, însă în cea a lumii se simte freamătul suficienței. Un îndeajuns parodiază senzația deja-vu-ului și-mi spune că despre noi nu se mai poate nimic. Mai degrabă este vorba despre mine. Universului i s-a urât de mine și de vorbele mele golite de esența trăirii. Pe tine nu te știe lumea pentru că te-am ascuns în suficiența sufletului, tărâmul interzis banalului; și cum banalul îmi este străinul neființial, pe sufletul tău stingher cărnii nimeni nu și-a sprijinit vreo dorință, nimeni nu a cugetat la ceea ce ar putea fi, ceea ce ați putea avea. Împreună a fost doar noțiunea mea, întâia, apoi a noastră, pentru ca în final să-mi rămână doar mie. A trăi ciclic este posibil doar în carcera unei minți obosite sub asediul unei ratări afective și mie mi-a fost în putință fără vrere. Ca să te uit m-am stors de sangvin pentru că știu că în carnea lividă se-nghesuie doar viermii și viermii nu au amintiri draga mea; ei trăiesc doar pentru hrană și fecundare, o dublă blasfemie exercitată în altarele sufletelor ruină. Mi-e bine în lumină pentru că strălucirea acestei melancolii trece neobservată. Tot ceea ce scoatem la lumină nu este credibil, motiv pentru care reușim mai mereu să părem locatarii pendulului dintre agonie și extaz, tărâmul celor care trăiesc doar pentru sinele lor. Locuiești la un apel telefonic distanță și totuși... mult prea departe, de ceea ce am fost, de ceea ce am devenit.      

Mi-e dor de iarna plină de muguri. Mi-e dor mai mult decât teama din tâmplă. Cum se pregătesc toate, inconștient, de întoarcerea în mine! Iarna plină de muguri, simfonia unei melancolii carnale, mirosul tău...

De ce am iubi? De ce am urî?

               Iubirea și ura - singurele atribute credibile ale afectului. Compasiunea, dorul, dragul, mila, simpatia, disprețul, gelozia sau invidia sunt derivatele iubirii sau urii. Iubirea și ura sunt singurele argumente ale unei existențe. Ne apropie și despart de numitorul comun, ceea ce iubim. Iubirea și ura ne sunt în împletitura ADN-ului, ne aduc în apropierea cerului ori lavei, ne împacă și ne-ntunecă sinele. În orice euforie ne-mpiedicăm de iminența morții, căci prin moarte am anulat tot ceea ce am fost, am construit în noi și prin noi înșine. Moartea nu suportă nici o diferență, căci dacă nu mai suntem, fie că am fost călcați de tren sau am fost doborâți de holeră tot căci ”nu mai suntem” se cheamă...

         Iubirea și ura nu suportă conștiințe, însă există totuși diferențe. Dacă în exprimarea iubirii conștiința nu-și află rostul, în manifestul urii conștiința este obligatorie, altfel am deveni criminali. Ura este cel mai puternic afrodisiac pentru suferință. Ura este umbra iubirii precum iubirea stă în umbra urii când e loc de iertare. Întoarcerea omului din iubire în umbra ei nu este decât un tragism exagerat al situației de neînțelegere a iubirii pe care o purtăm și deopotrivă, o dăruim. Neînțelesul în concubinaj cu posesivul se ascund în randamentul urii viscerale, cea mai potrivnică dintre urile pe care le putem suporta. De aceea se impune prezența conștiinței și din același motiv este imperios necesar împăcarea cu sinele, ulterior cu sursa iubirii. Ieșirea din umbră nu va însemna niciodată și pentru nimeni întoarcerea în iubire; va fi doar îndreptarea înspre lumina unei înțelepciuni argumentate de jocul rațiunii.

         De ce am iubi? De ce am urî?... pentru că prin ele trăim și suntem viul; și nebunii sunt vii, chiar dacă viul pentru ei e totuna cu instinctul primar al supraviețuirii...