În vremea fricii (V)

Ce este real? Ce este soluție? În lipsa concretului orice căutare stă în absurdul inutilității. Când zăbovesc asupra infinitului și-l încadrez într-o realitate, mă cuprinde nebunia iraționalului, căci simt că acceptând infinitul prin irațional mi-am construit certitudinile. Mă sprijin într-un paradox pentru o demonstrație catatonică. Existența infinitului presupune că acesta acceptă orice trăire. Să iubești infinit, să te descompui în multitudinea de particule infestate cu fericire și apoi să mori. Unde mergem în moarte? În neant? Rai? Iad? Purgatoriu? Pot fi aceste destinații asociate infinitului? Evident că într-o logică creștină viața eternă primește concesia infinitului. După un infinit, intrăm în altul? Putem trăi mai mult decât un singur infinit? ..., sau putem atinge infinitul în mai multe trăiri? Acest paradox nu-mi va conferi niciodată stupidul motiv al fericirii și nici motivația de a nu mă dărui total, dacă astfel îmi va fi de trebuință!

Mai contează când prin moarte suntem oferiți eternității, dacă în cauza morții ne-am aflat suferința sau fericirea?

Dacă mi-ar sta în puteri alegerea infinitului, voi opta doar pentru cel în cauza trăirilor, al iubirii, al suferinței, al pasiunilor.

Dă-mi Doamne infinitul trăirilor, chiar dacă pentru asta îmi vei refuza eternitatea morții ...

Despre tot mai puținul din mine (II)

Trecutul nu are valența tabuului. Din el renasc în fiece dimineață incertă. Când mă desprind din luciditate intrând în agresivul viului firii, în mine se regăsesc toate învățăturile trecutului. Atunci care ar fi motivul discreției? Există secrete și tăceri necrozate, dar ele sunt doar pentru patrimoniul personal, eventual acela al Divinului când va deveni interesat. Nu există om care să fi triumfat vieții și să nu-și expună victoriile în scrisorile gândurilor. Tocmai aceste gânduri sunt muza unei creații, indiferent de sortirea ei. Triumful asupra vieții are în umbră o luciditate atroce, capabilă să reziste și lacrimii heruvimice. În rațiune-mi stă puterea convingerii care mi-a învins cândva ideea refuzului vieții, așa cum mi se arăta ea atunci. Îmi port prin rațiune momentele existenței și tot prin ea filtrez orice gest cutremurat dintr-o pornire afectivă.

Nu de donațiile unui suflet mă tem, mai degrabă de isteria iscată de refuzul lor. Cum poți liniști un suflet care ți s-a cedat în complexitatea lui, pe care-l simți cuibărindu-se cu teamă în întunericul din tine? Ce se mai poate spune unei cărni gârbovite de iubirea ce i-a fost refuzată? Orice atingere îi destramă ființa și descompunerea atomică mă va vindeca de turbare. Când primești astfel iubire, doar eu rămân cu ea. O pot arăta lumii într-o plimbare pe calea amintirilor, sau o pot ascunde în abisul secretelor. Apoi să traversez același absurd al vieții în așteptarea revenirii în întuneric. În același timp remușcările să-mi născocească o nouă cale înspre turbare ...

          

Derapaje (IV)

          Sentimentul renegării îl păstrez intact din acel timp al ruperii din carnea Divinului. Am fost educat să atârn agățat de cămașa Lui și-n orice moment al durerii mă regăseam în lacrima universului. Eram ancorat într-unul dintre porturile unde andocau toate sufletele avariate de furtunile existențiale. M-am exilat în singurătatea unicei furtuni care m-a primit, asumându-și fiece reverență uitată în iubiri pierdute și-n semeni. Atins de reminiscențele acestei mari melancolii acum m-am agățat de orice-i lipsit de suflet, de viață. Poate mi-ar fi fost mai bine să devin la rându-mi port, dar cum poți rezista taifunului? Îl poți privi în taină și ulterior desfăta cu disperarea fiecărui naufragiat. Într-un târziu realizezi că exilații devin tot mai mulți și marea care te-a primit devine tot mai înghesuită. Și nu am scăpare. Nu există porturi pentru exilați și ancora mea a ruginit în ridurile frunții. Am albit privind la alte naufragii și nici un pol nu-și trimite soliile înghețate să mă scufunde. Ridic privirea să caut un alt colț al cămășii Lui și am senzația că mă înec ...

În vremea fricii (IV)

În singurătate nu există riscuri. Te simți pe de-a-ntregul deși ești fărâmițat; tot acest paradox stă în echilibrul firii datorită lucidității. Te-ai separat de lume. Această despărțirea dureroasă a separat cancerul de lepră; astfel toți am mai primit o șansă și iertarea divină pare mai permisivă.

Tot ceea ce lumii i se arată a deznădejde mie-mi induce plăcuta senzație a unei rezistențe împotriva ei. Mă declar partizanul tuturor împotriviților; de asemenea îi susțin și pe nebunii ajunși în ospicii, revoltându-se dinaintea și dimprejurul stăpânirii raiului ...   

Dă-mi Doamne firescul singurătății, iar tu păstrează nefirescul iertărilor tale ...

În vremea fricii (III)

Când mă gândesc la simțământul dragostei, delirul îmi dă târcoale. Să știi că poți iubi mai mult decât poți tu suporta și în schimb să nu primești nimic. Este și-un firesc în singularitatea trăirii, căci tu dai peste măsura ființei; atunci le împlinești pe ambele, și reciprocitatea dorită, așteptată, se regăsește în porția ta de iubire. Și când știi toate ăste, și când le-ai trăit până la capăt, cum te poți împăca cu singurătatea când ești devorat de iubire? Sinele nu poate fi amăgit cu fantasme, poate doar cu iluzia sincerității unui zâmbet. Reziști conștientizând că eternitatea este doar apanajul zeilor, iar ție, simplul muritor, ți s-a dat doar dreptul degustării vieții. Să fii plin de viață, să încerci toate aromele trăirilor, pentru ca la finele destinului să-l împlinești prin înfruptarea morții, și toate ăste’ după ce ai suportat cu o constantă încrâncenare toate despărțirile lumii.

Să iubești peste măsura destinului, peste putința de înțelegere a firii, și toate astea ducând povara repetabilității ...   

Dă-mi mie Doamne putința iubirii peste măsura din toate și tot mie lasă-mi provocarea promiscuei reciprocități din frumosul dăruit Evei ...

În vremea fricii (II)

Sunt fără milă! Am cunoscut-o în timpul fricii. Am luptat împotriva ei până mi-a reușit anularea. Nu am milă nici măcar pentru cei care o cerșesc sau și-o poartă în taină. În acel timp în care eu și mila trăiam în concubinaj am realizat cât de multă perversiune zace în acest sentiment. Am realizat că mila poate ucide. În anturajul milei se desfată cele mai atroce gânduri. Se pot închipui gâtlejuri trosnind în funii conținând compromisul lașității sau picuri sangvini lovind obscuritatea podelei. Supraviețuitorii tendințelor fataliste își absorb nimicnicia și din ei se revoltă întunericul. La ce folos că ăste trăiri te aruncă în rădăcinile parvenirii? Până te cureți de mucegaiul ființei ți-ai infestat cei mai dragi dintre semeni, cei care te suportă. Tu te-ai lăsat în grija milei lor, implorând-o tacit, iar ei ți-au acordat-o necondiționat. Acesta-i și motivul pentru care cimitirele sunt pe pământ solid; a-ți aminti rostul milei. Din nisipurile mișcătoare și mlaștini, chiar supraviețuindu-le, nimeni nu a revenit la viață mai spășit sau învățat ...

          Dă-mi mie Doamne mlaștinile și nisipurile mișcătoare în suportabilitatea esențială a inimii mele, iar semenilor dă-le motivul ludic al milei ...

   

În vremea fricii (I)

În rutina unei zile, la lumina ei, cu ușurință te poți ceda înșelătoriilor ăstei lumi. Vorbe mieroase și priviri languroase întâlnești la fiece pas făcut în lumină. Cum să nu ai temeri când femeia ți se oferă doar pentru că astfel îi dictează instinctul? Nu există anatomie feminină indescifrabilă, există doar temerea că odată atinsă, fiece linie a trupului îți amprentează buricele degetelor, iar linia vieții îți iasă din palme căutându-se de natura amprentelor. Ți-ai dori să robești în visceralitatea acelui trup, să-i fi singura vină pentru plenitudine; te simți captivul dovedit al propriei inchiziții afective. Ți-ai da fiece respirație diavolului doar pentru trăirea primordială. Tot ceea ce ți-a dezvăluit în închipuire lumina, în noapte îți dorești să devină fluid și fiece îmbrățișare să dilueze acea inchiziție; ți-e în trebuință scăparea și vrei ca sufletul să-și lepede oful în incandescența sângelui și-a cărnii. Cum să nu-ți fie teamă, când în lumină nu ești doar vizibil, ci ai devenit o țintă?!

Dă-mi mie Doamne păcatul adamic și tot mie lasă-mi osânda îmblânzirii Evei ...