I

 

observ că iarăși ninge și cerul cerne blând

o liniște suspectă se-așterne pe pământ,

tăcerea care-mi spune că suntem la final,

i-o renunțare-n sânge, în suflet și-n carnal;

și ninge-a disperare, a rugă spre dezmăț,

de simpla ta prezență nu pot să mă dezvăț,

și ninge fără teama că mâine nu mai sunt

iubirea e un munte, îl urc cu pas mărunt.

 

în mine adăposturi, în tine întrebare

e iarnă peste suflet și ale lui hotare,

se va depune praful peste a mea tăcere

e alb și ninge crâncen, nu-i loc nici de durere;

pe munte poate-i viscol sau poate un senin

în gânduri ne-nțelesuri ce pleacă și revin,

aprinde-mi o pădure să nu mă rătăcesc

sau stinge albastrul lunii, să uit că te iubesc…