Scotch

         Timpul nu iartă pe nimeni. El nu are niciodată vreun interes. Știu că suna a ipocrizie însă timpul își urmărește menirea: curge. Cade în fiecare dintre noi cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare gând care ne străbate, apoi ne părăsește. Nici în cazul meu,timpul nu face vreo excepție. Este trecut de miezul nopții și somnul mă refuză la fel cum o face de vreo treizeci de ani. Mai devreme simțeam nevoia asiduă să mă sting în dependența de nicotină, așa că am ieșit pe terasă. Pauzele mele de viciu suportă mereu acompaniamentul unei licori. Mai mereu este cafeaua, dar în această seara nu. Nici cognacul. În această noapte târzie, în paharul meu de pe birou și-a făcut loc un scotch autentic, cu vechime de 12 ani. Nimic pretențios, un scotch pe care îl poți cumpăra din orice magazin, chiar și de la o alimentară de cartier de la parterul unui bloc. Nici nu știu dacă ceea ce apare pe etichetă este și adevărat. Mă refer la vechimea alcoolului distilat. Acei 12 ani. Chiar nu are relevanță pentru că este vorba despre timp. Despre minute, ore sau zile. În cazul de față mii, zeci de mii sau sute mii. Unități de măsură irelevante. Ca și timpul. Este irelevant. El contează doar dacă asortează destinului un eveniment major, o întâmplare pe care în majoritatea cazurilor o resimțim ca fiind vecină fericirii. Timpul are valoare doar în apropierea finalului de drum. Acel drum pe care îl parcurgem cu rostul sau nerostul vieții.

         Mai devreme, pe terasă, ținem paharul cu scotch în lumina lunii și studiam alunecarea lichidului gălbui pe pereții paharului. Acest gest se vroia doar o deparazitare a sinelui de gânduri. Nu sunt aceleași de ieri, foarte probabil cele de mâine, adică nu sunt obsesii. Sunt fulgerele necugetate ale conștiinței, fără puterea neîngăduitoare a introspecției. Chiar mă gândeam că am nevoie să scriu, că aș putea să scriu despre această stare a nimicului, a lipsei concretului ființial, copiindu-l în atitudinea literară pe Proust. Mai precis, să bat câmpii cu grația francezului care și-a permis savurarea mult prea înspre irosire a unor momente cotidiene care adunate se pot așeza în rastelul unor amintiri istovitoare prin lipsa lor de valoare. Poate nu știați, dar Proust avea vreo cinci prenume: Valentin, Louis, Georges, Eugene și Marcel. Dacă ar fi fost rus trebuia să-l apelezi cu toate aceste prenume la care adăugai pentru conformitate prenumele tatălui. Ca să-l chemi la masă, la o cafea sau, de ce nu, la un scotch, iroseai un timp aferent consumării unui viciu ușor, precum o sorbitură de scotch, sau o aspirare sățioasă din țigară. Însă să revin. La ce ne-ar folosi să ne amintim de nopțile nedormite, doar pentru că trupul s-a obișnuit cu odihna puțină? Ce mi-ar putea proiecta într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat senzația de căldură care mă străbate după o sorbitură de scotch? Avem deprinderi care formează reflexe și care ne pot salva cel puțin de ridicolul inutilității, dacă nu o fac pentru mult mai mult decât realizăm pe moment. În cazul meu aceste deprinderi mă inspiră în aprofundarea artei nimicului. Arta de a te irosi, a-ți irosi timpul primit în astă lume, timpul în care poți dărui ceva celor dragi, semenilor, sau timpul în care poți face ceva pentru tine. Pot continua așa aproape de ”la infinit”, dar tocmai acum, în timpul în care scriu, am realizat că totul a pornit de la o simplă sorbitură de scotch. Cine spune că viața este simplă, cu siguranță, minte! Sau nu știe despre ce vorbește!

         M-am decis să mă opresc din scris. Din gânduri. În același timp mă gândesc că nopțile mele sunt la fel. Nici zilele nu diferă foarte mult, doar că sunt mai vii în detașarea pe care mă forțează s-o adopt înspre un definitiv...