Nu-i
cer nimica vântului
căci
el nu-mi face-n voie,
neînduplecat
al nimănui,
mă
lasă în nevoie.
Nici
ruga mea spre absolut
nu-i
rost s-o poate duce,
nici
omului clădit din lut
un
suflet nu-i aduce.
Statornicia-i
un străin
ce-l
vrea fixat în urmă,
dar
el, nebun fără destin,
destinele
le curmă.
De
umbra mea se-agață des
c-ar
vrea să-mi fie umbră,
să-i
dea conștiinței mele ghes
și-o
inspirație sumbră.
Sub
soare nu m-ar lepăda,
ar
vrea să-mi fie noapte,
din
mine dac-aș abdica,
m-ar
însoți și-n moarte.
E
vântul meu și-al restului
e
vântul plin de vină,
arbitrul
Universului
ce-adună
și dezbină...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu