Cunosc o sumedenie de oameni. Aș putea
spune că mult prea mulți pot purta adjectivul impersonal, cunoscut. Raportându-mă la ei prin prisma standardelor personale,
nu greșesc cu nimic numindu-i aventurieri. Sunt perfect încadrați în marșul
providențial al neputinței. Ei știu atât de puține despre lucruri, trăiri și
lume, însă îți vorbesc despre toate cu o ipocrizie isterică și cumplit de
încărcată de agramații. Nu este nici o exagerare din parte-mi, încă se pot
considera onorați, dacă-i așez în galeria capodoperelor eșecului. Sunt mereu
plini de idei, în marea lor majoritate devenite obsesii. Se mișcă natural cu
inconstanța haosului și sunt atenți cu nevoile lor. Li se întâmplă numai
chestiuni unice, trăiesc la limita superioară a existenței, iubesc cu pasiunea
drujbei care răpune lemnul viu. Bineînțeles, toate experiențele lor sunt supervizate
de un orgoliu incomensurabil care stă la baza existenței personale, același
orgoliu fiind sursa principală a echilibrului și forței lor. Prigonesc tot ceea
ce îi depășește și pe cei care nu sunt asemeni lor. În viziunea lor, ei și
numai cei asemeni lor, sunt deținătorii adevărului suprem. Tot numai ei sunt
cei răsfățați de eternitate. Iubesc Divinitatea pentru că dă bine, pentru că e
la modă să fi bun, generos, puternic. Dramatismul luptelor lor în slujba
binelui și a celor amărâți însumează martiriul predecesorilor, de la geneză
încoace. Zeii sunt egalii lor, sclavii suntem cei incluși în restul.
Literar le spun epigoni. Grobianul
ascuns în mine, mai puțin educat, le-ar striga în față pe nume: lachei,
lichele, libidinoși, leproși. Mă lipsesc cu drag și liniște de majoritatea
covârșitoare a contemporanilor. Îmi poate reproșa cineva faptul că locuiesc în
anticamera civilizației, în anticamera percepției lor asupra vieții?! Eu unul,
singur nu-mi reproșez asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu