Sunt tot mai absent în spațiul public.
Totul se reduce la cuvinte. În mijlocul lor mă simt expus, trădat. Nu mă mai
pot apăra prin cuvinte, nu pentru că el și-au pierdut forța convingerii, mai
degrabă pentru că în juru-mi nimeni nu mai este dispus să asculte. Până-ntr-un
ieri cuvintele năruiau orice acuză searbădă, orice apărare ticluită din
speranțele unei evadări din prezentul incoerent, astăzi ele sunt scrijeliri pe
ziduri mute. Tăcerea mea nu este cu nimic mai prejos sau presus de a voastră,
iar tăcerile noastre comune nu mai păstrează farmecul ascuns al unui mister. Uneori
mai aud în juru-mi o articulare nervoasă a frazei, însă acest lucru nu-mi
conferă decât certitudinea existenței unei forme de viață. Apoi din nou acele
tăceri monumentale, tombale și certe. Suntem posedați de tăcerea organică. Totul
se reduce la frica de adevăr, de firescul asumat prin tăcere. În spatele
lașității noastre ascundem întotdeauna primul pas, prima mișcare către eliberarea
din tăcere, din neputințe. Ascundem tendința și adicția de viață. Aceste tăceri
nu au nici o legătură cu fericirea sau dezamăgirea, nu păstrează nostalgii sau
taina unei neîmpărtășiri, ele ne hrănesc fricile, vulnerabilitățile,
superficialitatea. Dacă cineva în afara mea va reuși să-și zdrobească tăcerea,
atunci acel cineva, într-un moment de luciditate, va găsi esența propriei
existențe. În esență se află drumul anevoios spre definitiv, riscul asumat al
oricărui ireparabil, metafizica desăvârșirii personale. Orice și oricât ne-am
dori suportă obligatoriu pasiunea. O extragem din aceeași esență. Între noi și
esență tăcerea a închipuit ziduri, creneluri, crevașe. Tăcerea mai înseamnă
ceva. Tăcerea e simptomul sfârșitului, asemeni renunțării...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu