O îmbrățișare lungă.
Puternică. Pornire cu nerv, susținută de un dor dureros. Îndepărtările
trupurilor sunt mai dureroase decât îmbrățișarea. Acea senzație de sufocare,
urmată de tăcere. Doar ochii vorbesc. Caută trecutul în prezentul aparent
neverosimil. Se întâmplă o revedere după un timp al fiecăruia. Un timp care nu
s-a scurs în normalitatea destinelor. Privirile caută gesturi neuitate, lipsite
de neîntâmplari. Caută prezența ascunsă a dorului, a perpetuului îndrăgostelii
răbdate în timpul scurs printre anii petrecuți între străinii absenți în simțire,
de trăirea din plin a singurătății purtate între semeni.
- Nu te-ai schimbat deloc. Zâmbește. Mă refer la faptul că nu observ riduri în plus, nici o îmbătrânire
prematură a chipului tău. Pare ca și cum nu ți-ar fi fost dor...
- Mă încânți. Ceea ce-mi spui
reflectă că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam despre tine. Mă bucură
faptul că ești aici, că suntem, chiar dacă pentru scurt timp, chiar dacă pentru
o cafea și o țigară povestită, așa cum ne plăcea nouă.
- Ce gândeai despre mine? Nu mă grăbesc deloc, dar nici nu pot sta foarte
mult. Mi-ar fi plăcut să ne vedem la tine, dar un asemenea gest reciproc ar
însemna o recidivă. Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta. Îmi doresc și
nu-mi doresc ...
- Sunt aproape 700 de zile de
când nu mai știam nimic despre tine. Faptul că ai făcut o remarcă despre
ridurile mele, mai precis lipsa lor, îmi spune că ți-a fost dor. Cel puțin cât
mie. Însă, te rog, dă-ne timp pentru reîncarcerarea în simțuri. Știu! Sunt
pretențios. Am rămas același. Poate că în toate...
- Ai dreptate. Ai rămas același. Nici punctualitatea ta nu a prins
rădăcini în timpul scurs printre noi. Ai întârziat, ca de obicei. Un obicei
vechi, pe care nu l-ai schimbat. Din nou acel zâmbet răvășitor.
- Îmi vorbești despre
punctualitatea mea, ca în vremurile bune. Ce înseamnă punctualitate? Trebuie să
țin cont de timp? Care timp? Niciodată timpul nu m-a grăbit în gândire, decizii,
fapte, acțiuni. Timpul meu nu coincide cu cel al lumii. Timpul meu se scurge
altfel. Stabilisem aceiași parametrii ilizibili cotidianului și pentru timpul
nostru. Trebuie totuși să recunosc! Ultimii doi ani înseamnă timp irosit, însă
după era lumii, timpul în care lucrurile se întâmplă în inerția lor. Noi nu
eram inerți, noi eram vii. Și cred eu, încă suntem! E ceva numai al nostru,
care nu schimbă emoția, triumful rațiunii, decăderea în totalitarismul
iubirii!...
- Pfff! Totalitarismul iubirii! Mi-au lipsit enorm fabulațiile tale. Mi-au
hrănit sufletul și mintea. Îmi erau dragi.
- Îți erau sau îți sunt?
- Nu forța prezentul dragul meu. Îmi ești...
- Nu spune nimic. Te acopăr! Ești la fel de frumoasă...
Am ridicat privirea. Era
într-adevăr, foarte frumoasă. În mine se revoltă o lume uitată. Parcă eram noi,
draga mea. În cafeneaua noastră, un cuplu se pregătea pentru incertul apropiat,
un incert pe care și-l doreau cumva cert doar pentru ei. O revenire pentru
minutul de iubire pentru care oamenii ar muri. Și eu aș muri pentru acest
minut. Pentru un ”te iubesc” lipsit
de orice ambiguitate, plin de forța firescului îmbrățișării, ”te iubescul” care salută o reunire a
sufletelor peste bolta invizibilă a timpul irosit. Mă ridic pentru regăsire. Nu
regăsirea noastră. Ea mai poate aștepta. Regăsirea acestui decembrie, care stă
să vină. Să ne vină!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu