A te iubi îl simt mai în etate
decât sunt. Nu mă simt iertat deși nu mă știu în a-ți fi greșit. Mi-am
încrucișat destinul cu multe altele și nu mi-au rămas din aceste călătorii
decât câteva nume, chipuri și, arareori, nostalgii. Am păstrat infime punți
între mine și ceea ce am primit și am avut. M-am născut pentru a umbla singur
prin lume. Am aflat mult prea târziu că umblătura-mi lasă urme, că mi-a rămas
captivă în neestetica cicatricilor unor suflete străine mie. Nu am simțit niciodată
povara iubirilor ce mi-a fost purtată în pustiu sau ascuns, dar o simt înzecit
pe cea care o car în umbra nedefinită a neveșniciei.
Mi-ar fi fost mult mai simplu
sau poate suficient de o trecătoare dacă m-aș fi mulțumit doar să te iubesc.
M-am complicat iubindu-te cu toate pedepsele și iertările creștine, încropind
un altar din tulpinile măduvei noastre. Am încropit un tot pe care timpul nu-l
ucide, pe care apa nu-l surpă, din care nu mă mai pot extrage, suflare cu
suflare. Pentru mine, mâine înseamnă egalul dintre soare și ploaie, robia stânjenitor
de plăcută a nostalgiei. Mi-am decorat drumul destinului cu chipul tău și multele
lui zâmbete, multele lui mirări. Secundele au greutatea gândurilor mele, inima-mi
respectă rutina funcției clopotelor dintr-o turlă rurală și toate bătăile ei se
liniștesc în altarul măduvial. Fluvial și/sau fatal sunt cele mai potrivite antonime
pentru a mă defini. Fluvialul - incompatibilitate sangvină, fatalul - complicele
iubirii ce mi-a rămas din ceea ce ne-am fost, unul-altuia.
Din toate celor ieri și rutina
a toate celor mâine m-am ales cu un adio, m-am ales cu neputința și nedorința
rostirii sau cea a împlinirii gestului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu