Încă
puțin și se termină. A fost un an greu. Pentru toți. Cei care spun că au avut
parte de un an bun se mint singuri. Nu există ”un an bun”. În cel mai fericit
caz, satisfăcător. Un an întreg, 365 de zile, înseamnă o vârstă. Un an înseamnă
experiențe care ne-au bucurat, ne-au adus în lumină întreținând iluzia
speranțelor personale, însă pentru majoritatea înseamnă neșansele care i-au
trecut de partea eșecului, ceea ce cu certitudine este o dezamăgire.
Nu
am scris nimic în ultima lună. În fapt, am scris sporadic, însă m-am recitit și
m-am considerat prea rutinat pentru împărtășirea acelor gânduri. Am șters tot
ce am scris. Am preferat un decembrie al trecutului, un decembrie al unui viu
supus nostalgiei. Recunosc! Nu mi-a adus nimic. Nu mi-a revelat tresărirea unei
bucurii, oricât ar fi fost de mărunte. În acest decembrie m-am locuit între
gânduri, între lumi lipsite de orice perspectivă. Și atunci am ales neutrul,
acea stare care te detașează până și de sinele resimțit doar prin absență. N-am
perpetuat, n-am ocrotit, n-am renunțat, nu am fugit! M-am regăsit doar în
simplitatea respirației.
Nu
mi-au plăcut niciodată gândurile care au început cu ”dacă”. Reflectă stări și
situații ipotetice. Sunt pierdere de vreme. Identice sunt și gândurile care
încep cu ”poate că...”, ”am fi putut să....”, ”cred că...”. Lipsa ipotezei nu
va induce niciodată concretul. În cel mai pozitiv caz îmi va forța mâna pentru
a a-mi demonstra mie, cel care nu crede decât în palpabil și concret, că
absurdul are arareori valoarea unui răspuns la întrebările fără răspuns. La fel
este și acum când scriu. Stau în fața cu un pahar de vin și îl privesc lipsit
de orice tentație sau interes. Paharul mă ”privește” la rându-i de câteva ore
bune. Licoarea și sticla nu vorbesc, altfel ne-ar reproșa multe, multora. Cel
puțin, pentru un moment mai lung, am renunțat la cognac și mere coapte. Însă nu
am renunțat la absurd. Absurdul este și limpezimea vinului, nesfârșirea ceții din
oraș, sau galbenul lunii pline. Absurd îmi este și tentația absurdului. Pentru mine
nu se anunță nimic, nu se pregătește nimic în afara bătăii secundei, ceea ce
înseamnă revenirea mea printre contemporanii lipsiți de etica existențială, de
prezența unei nevoi subțiri dar reale. Sunt tot mai departe de orice împlinire,
de orice gând aparținând unui concret.
Aparțin
respirației, absurdului și lunii pline...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu