... e o mare minciună.
Perpetuă. A mea, a ta, a noastră. Nu există rațiune fără secrete. Nici suflete.
Secretele au născut raționamente. Am cedat unor filozofii de viață care nu ne
reprezintă. Ne-au deformat deciziile. Acțiunile. Secretele nu ne păstrează în
preajma onoarei. Nu cred în cei care spun că o eroare, păstrată în intimitatea
ființială, le-a schimbat viața în bine. Un secret aducător de liniște este
totuna împărtășirii, recunoașterii, dezvăluirii lui. Atunci nu îl mai putem
numi ori identifica în firescul substantivului secret. Ce am păstrat doar
pentru mine mi-a dezvăluit natura egoismului și consecințele lui. Secretele
m-au transformat într-un laș anonim. Tot ele m-au învățat despre regret. L-au
asortat lașității mele. Fiecare nou secret asimilat m-a înstrăinat ți mai mult
de mine, m-a dus departe de grădina liniștii, acel ipotetic eden personal. Sub
povara secretului, păstrării lui, am abordat atitudini teatrale, false. De
minciunile sădite în noi nu vom scăpa niciodată.
Viața îmi este un compromis
total. Aceste adevăruri nu substituie ideea unei spovedanii publice. Ele sunt
doar adevăruri. Am încercat ideea de a-mi depune secretele în cei aidoma mie,
păstrători de taine crâncene. Credeți că m-am eliberat? Doar am împărțit povara
lor și am adăugat povara secretelor păstrătorilor. Între împărtășirea unui
secret și anularea lui prin devoalare e o diferență ireconciliabilă. Să ne recunoaștem
măcar nouă înșine, să ne încărcăm cu un ultim secret: viața noastră este un
șchiopătat frenetic, puternic.
Vreun regret?!... Ceva?!...
Cândva aveam un mers liniștit, ferm elegant. O călcătură demnă de substantivul
om, de înzestrarea ființială, de rațiunea sinelui nealterat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu