Lumina zilei sosește numai
dinspre răsărit. Pentru mine și încă câțiva aidoma mie, pe care însă nu-i
cunosc, ziua începe înspre apus. Orașul începe să palpite la vremea în care noi
suntem mult prea obosiți de la preaplinul iubirii. Cafenelele orașului se
pregătesc de noi idile sau le adăpostesc pe cele vechi. Nici una dintre vechile
iubiri nu sunt mai în etate de o zi, o luna sau un an. Iubirile vechi se
păstrează în șemineul unei sufragerii venerabile sau în albumele foto
alb-negru. Uneori mă mai surprind din tranzistorul vechi de pe pervazul
ferestrei din bucătăria apartamentului nostru. Când vreo odă închinată iubirii
sparge liniștea bucătăriei mă apropii de geam, îmi sprijin fruntea de sticlă și
simt cum vibrația muzicii mă pătrunde prin riduri, coboară în rama privirii
și-n umeri pentru ca apoi s-o pierd prin palmele răsfirate pe sticlă. În timpul
pe care sunetul și-l asumă pentru a se-ntoarce la sursă, îmi cobor gândurile în
forfota străzii. De aici de sus, din habitatul iubirii noastre, și numai în
momentele de singurătate, orașul îmi pare disecat, analizat de miile de pași
apăsați pe caldarâmul străzii, sfârtecat de graba celor ce-și doresc tot mai
mult. Parcă aș asista la o necropsie, pentru că în măruntaiele străzii, fiecare
își caută un loc cât mai în față pentru a vedea sau a primi un rol în spectacolul
vieții. La fel se întâmplă și în cafenelele aliniate în straja străzii, diferența fiind doar de aroma, de gust, de savoarea
cu care viața este absorbită. Tutunul, cafeaua, cognacul schimbă viziunea
asupra vieții, asupra celor cu care suntem atunci. Tocmai de aceea iubirile din
cafenele nu sunt mai vechi de o zi, o lună sau un an; cele care depășesc anul
au aroma unei nostalgii târzii, conservate în încrengătura viciilor momentului.
Acum, citindu-mă, ai aflat de ce te-am păstrat în bucătăria veche, în
tranzistorul fixat de lenea atemporală a timpului pe pervaz, în șemineul
nefuncțional de atunci - de la ultima ta venire aici -, în praful barului
mobil, în mirosul tău impregnat în așternuturi. Când cobor în cafeneaua de
vizavi nu te iau niciodată cu mine. Prefer o carte, tutunul, cafeaua și
eventual un cognac. Pe scurt: prefer o carte și pe mine cu viciile mele. Cognacul, numai dacă amurgul mă prinde în cafenea. Îmi place când revin în casă. Ești
acolo, omniprezentă, grijulie, darnică, iubitoare. Mereu ai grijă de nostalgia
mea cât lipsesc de acasă. Ultimul tău telefon m-a făcut să mă reîndrăgostesc de
tine. Nu mai știu când a fost, azi, ieri, ultima zi a toamnei anului trecut sau
penultima zi a toamnei de acum doi ani, dar sunt pregătit pentru ce m-ai rugat:
”Desfundă și tu hornul șemineului că vin.
Nu apela la un coșar că omul îți va aduce un noroc incompatibil cu cel pe care
eu, iubindu-te, ți l-am adus mereu. Și nu vin singură, dragul meu. Vin în
același timp cu mirosul și gustul merelor coapte. Păstrează-mi și mie din
cognacul tău vechi de treizecișicinci de ani, cel pe a cărui vârstă sper să o
depășesc încă locuindu-te...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu