Femeie, ce ploaie înghite pământul
în noaptea neplină ne-mpărțită la doi,
în volburi potopu-mi îneacă cuvântul
naufragiată-i iubirea demisă din noi.
Sunt insula cu păsări călătoare
și-n tropice te-am desenat banal,
solie îți trimit spre înștiințare
că mă ofer pentr-un sejur carnal.
Ai devenit banchiză plutitoare
ascunsă lumii undeva la poli,
și-n temnița cleștar, din răzbunare
i-ai pedepsit și pe-ai iubirii soli.
În patul tău adorm străinii
din neamul nostru, omenesc,
și cât vor înflori smochinii,
voi continua să te iubesc.
În prima noapte-a ta, polară,
tot din neplin o iau din loc,
blestem îți e, să-ți fiu povară
naufragiat făr' de noroc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu