Inutilitate (IV)

Mă simt tot mai expus, mai decopertat de trăire, de ființă. Ciudat și extrem de iritant este faptul că cei care dețin statutul de prieten își dovedesc utilitatea fără ca eu să-i fi întrebat de sănătate sau de viață. Sunt saturat de întrebarea ”Chiar tu ești autorul acelor texte?”; urmează apoi tot felul de afirmații, de la cele mai naive la cele mai sinistre și apocaliptice. Interesant este faptul că ele poartă amprenta acelui adevăr absolut, pe care prietenii îl emit fără nici cea mai mică marjă de eroare, în neumila lor părere. Sunt tot mai consternat să constat câtă indecență poate ascunde o relație de prietenie.

De ce au semenii impresia ca acei câțiva ani petrecuți mai mult sau mai puțin împreună se identifică cu intrarea în intimitatea afectului? De unde atâta suficiență? Cum poate să își închipuie cineva că eu aș permite unui intrus cu permis de liberă circulație între orele dominate de luciditate, oricât de drag mi-ar fi el/ea, să-mi viziteze sufletul ca pe un muzeu, iar apoi, plictisit sau obosit de cele văzute să se instaleze comod și pe termen nelimitat? Sufletul meu nu este nici pensiune, nici refugiu de vreme rea. Nimeni nu a trecut vreodată de foaierul afectului, chiar dacă mi-aș fi dorit, chiar dacă adeseori când scriu sunt precum un proscris gol dinaintea vieții și morții. Da, recunosc că am parte de acea transă specifică doar acestei activitații, transă făr’ de care sinceritatea , în forma ei pură, s-ar scurge și m-ar vlăgui lăsând la vedere urmele acelor hemoragii interioare, dar toată această recunoaștere este inutilă de vreme ce nimeni, vreodată, nu a remarcat câtuși de puțin această sinceritate nepretențioasă, fluidă, sangvină.

Prietenii nu concep că aș putea deține vreo taină, că am puterea de a asculta durerile sau bucuriile altora fără a le împărtăși ulterior lor, sau a le face publice. Este imposibil ca eu, acea carte deja scorojită, să mai am parte de intrigi, să păstrez vii subiectele, să confer continuu mobilitate predicatului. Ferească Sfântul, oricare ar fi el, să am indecența de a nu recunoaște întâietatea prieteniei/relației noastre în raport cu resturile nesemnificative gen ”lumea asta” . Ieșit din tiparele a ceea ce sunt pentru ceilalți nu-mi rămâne decât să mă blamez cu buna știință, să mă declar un virtuoz al artei cuvântului, de ce nu al teatrului. Nu-mi mai rămâne decât să mă bucur necondiționat de permisiunea celor apropiați de a păși zilnic în cotidian, în felul în care lor le convine, care îi convinge de acel adevăr aboslut pe care doar ei îl dețin. Restul este la fel ca mine și nopțile mele mângâiate de acea sinceritate pură, autentică, nepretențiosă, fluidă și sangvină, adică … inutil!