Esența timpului

Personal, îmi pare că m-am irosit. Viața nu a fost deloc pașnică cu mine; în afara marilor iubiri și ratări deopotrivă, nu am avut parte de iubire, nu am căutat-o, nu mi-am dorit-o. Am învățat să trăiesc simplu, poate puțin prea avangardist sau prea retro în anumite momente, dar nu am fost scăldat de acea aroma a iubrii din care orice familie face o datorie sacră. În majoritatea timpului dedicat, omul caută acel echilibru afectiv fără de care nu poate supraviețui. Echilibrul meu s-a bazat întotdeauna pe natura sălbatică sau domestică a locurilor natale, nicidecum pe natura umană. Eu și umanitatea nu am fost niciodată compatibili, precum nu se poate combina ziua cu noaptea fără liantul amurgului sau al răsăritului. Încep să cred tot mai mult că nimic nu este întâmplător, că răsăriturile și amurgurile au fost bine gândite de către Creatorul ăstei lumi, indiferent cine ar fi Făptașul.

Cu toate astea și din ele am extras și m-am hrănit cu această idee a irosirii. În orice situație delicată sau extremă m-am aflat am avut parte de acel sânge rece și discernământul care să mă ajute să disec până la capilarele-i firave orice situație. În timp am realizat că la orice argument găseam contraargument, iar fiecare contraargument îmi era servit ca un alt paradox. Să știi că se spune despre viață cum că ar fi un mare paradox este una, dar să deți certititudinea deja este mult prea mult de suportat. Să trăiești sub amenințarea ideii că poți face rău cuiva, chiar la nivelul inconștientului nu se poate numi viață, iar odată trezită conștiința orice gafă banală devine o tragedie greacă

Când începi să acumulezi și crezi că deja știi destule remarci singur că de fapt nu știi nimic, că totul este relativ; desigur că Enstein a fost un geniu doar pentru că a știut continua și finaliza munca lui Marie Curie, iar Freud a știut interpreta atât de bine omul și instinctele lui pentru că era adeptul purificării prin onanism. Clar că sunt un irosit, iar toți cei care au avut ceva de investit în mine și-au irosit energiile și resursele. Uneori simt că am trecut degeaba prin viață, că deși timp mi-a fost dat cu generozitate nu am știut deloc a-l exploata ordonat și cu acea eleganță nobiliară. Ciudat cât timp mai am, curios este că încă tot nu am aflat la ce-mi folosește. Nimeni nu știe, dar toți îi descoperă valoarea și se tânguiesc de zgârcenia Divină, când simt apropierea sfârșitului. Practic timpul nu are nici o valoare, nu măsoară nici geniul și nici prostia; a primit dimensiunea, un spațiu virtual pentru ca omul să-și poată justifica neputințele când va veni vremea socotelii.

Esența timpului!? ... platitudine. Restul este sorditate!