A trecut aproape o săptămână de când m-am oprit din
scris. Nu a fost nimic legat de lipsa de inspirație sau timp și nici nu m-am
răfuit cu mine într-o criză de identitate. Am preferat să mă gândesc la ceea ce
am scris până acum și la tăcerile pe care mi le-am impus de-a lungul vremii. M-am
recitit în diagonală și mi-am ascultat gândurile revoltate de toate trăirile
mele expuse public sau păstrate în anonimatul ființei. Am petrecut mai mult
timp cu fiica mea de aproape doi ani și mă minunam de simplitatea geneticii. Posedăm
aceeași sangvinitate și aciditate, suntem bântuiți de aceleași nevroze și
pasiuni, avem o doză comună de încăpățânare, aroganță și orgoliu și știm să obținem
la fel de ușor iertarea pentru orice neghiobie comisă. Diferența este că ea se mai
poate schimba, are viața înainte și tehnica avansată în avantaj, eu nu.
Algoritmul după care Dumnezeu a creat această lume nu
poate fi înțeles de nici un muritor, el poate doar să creadă fără a cerceta și
astfel să-și asigure liniștea afectivă; este cea mai simplă formă de conviețuire
cu sinele, umanitatea, viața și spiritualitatea.
Săptămâna trecută, o persoană
foarte dragă mie îmi spunea că ” ... tu și în revoltă și cearta cu Divinitatea
ai găsit modalitatea să trăiești, să fii viu, ceea ce mie și multora ne
lipsește”; un fel de a-mi spune ”ți-ai
dat un sens vieții!”. Această afirmație a fost unul din motivele majore pentru care, deși
ardeam de dorința de a defula și a scrie, am ales să tac pentru câteva momente
prelungi din timpul rămas mie. Mi-am adus aminte că am început prima mea
lectură serioasă, trecând dincolo de lectura obligatorie din școală generală,
cu ”Război și pace” a lui Lev Tolstoi; aveam 12 sau 13 ani și îmi amintesc de
acel raft din biblioteca părinților din care mă ademeneau cele cinci volume pe
cotorul cărora trona scris cu majuscule ”Romanul secolului XX”; în acel an
citisem tot ce aveau părinții mei din acea colecție: Faulkner, Carpentier, M.
Mitchell, Hemingway, Gherasimov, Foles, E. Sabato, etc. Categoric mi se frânse
copilăria; la acea vreme, deși nu înțelegeam mare lucru din acea literatură, din
mine se scurgea inocența, în suflet mi se forma un vid și concomitent, rațiunea
îmi construia o punte care îmi folosește și astăzi pentru a traversa hăul
dintre mine și umanitate. Ajuns la adolescență, într-o lume imaginară mă certam
în replici cu Cioran, Heidegger, Kant și Kafka; îi dezprobam și înfieram public
pe Nietzsche și Freud spre amuzamentul celor mai înțelepți și titrați. Acele vremuri
s-au întors săptămâna aceasta în mine și recitindu-mă am realizat că toți ”prietenii”
și ”dușmanii” mei din literatură nu mi-au fost mai utili decât Creangă sau
Caragiale; toți laolată se regăsesc în această diformă și acumulată masă culturală, m-au ajutat
să-mi definesc un stil de lectură și scriere. Puțini dintre ei, și aici i-aș
aminti doar pe Tolstoi și Cioran, poate prea puțin Dostoievski, m-au învățat să
trăiesc la limită, să mă accept și să mă educ în acest stil de viață ales să-l
trăiesc până la capăt. De la Cioran m-am ales cu fatalitatea, Dostoievski mi-a
împrumutat ceva din suferința omului și Tolstoi m-a formalizat și obișnuit cu pragmatismul
și instinctualitatea ființei.
Redescoperindu-mă printre rândurile scrise în ultimii 20
de ani nu m-am putut abține a nu râde de unele paradigme, de a nu remarca pe
alocuri banalitatea. Dar ceea ce mă bucură și m-a determinat să nu renunț este
acea sangvinitate, de noblețea argintului viu, pe care o regăsesc în fiecare
eseu, proză sau poem ratat. Sunt atât de viu încât mă doare fiecare trăire; sub
fiecare cicatrice a afectului respiră un suflet cândva foarte drag mie , acum
uitat și îngropat. Sunt atât de viu încât vibrez seismic la fiecare nelegiure umană
nepedpsită de Dumnezeu; sincer, cumva Îl simt că nu mai poate duce. Nici
moartea nu-și permite încă să-și piardă timpul cu mine; tocmai de aceea trebuie
să continui, să scriu, să trăiesc, să rămân viu, să-mi desăvârșesc menirea, să-mi întregesc conținutul ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu