Un mit numit iubire

Singura iubire autentică, impură și imperfectă precum cristalul este iubirea filozofică; singura locație unde iubirea suportă orice scuză, orice reflexie și nu se caută de reciprocitate, de pofte carnale, de împliniri și neîmpliniri este în discursul sau monologul filozofiei. Vorbesc despre acea iubire care nici măcar nu dorește a împărtăși reacția creștină și duplicitară a obrazului lovit, pentru că nu contează. Cei care se dovedesc capabili de acea formă totalitară a iubirii sunt aceiași care nu au reacție vis-a-vis de adulter, de minciună, de semnalele disperate ale subconștientului, de SOS-urile rațiunii. Personal nu cunosc pe nimeni capabil de astfel de sacrificiu și sacrilegiu...
Tot ce se poate împotrivi nevoii de a iubi se anulează, dispare în neantul ființei, suntem acaparați de ccea ce iubim, atributul ideal substituirii vidului. Nu am trecut prin astfel de emoții, nu cred in mitul veronez al Julietei și Romeoului și nici în cel celtic al Isoldei și Tristanului. Nu cred că există cineva care să nu fi trecut prin acea impresie a ”primei iubiri”, dar cu precădere nu-i cred pe cei care și-au cântat iubirile ratate, exagerându-și ulterior dramele personale. Victimele nu devin vânători și justițiari decât în poveștile romanțate și filmele americane; umanitatea mi-a demonstrat din plin că în astă viață statutul de victimă e precum un blestem, odată procopsit cu el nu te mai poți lepăda și nici reinventa. Acela care vânează s-a născut din instinct și în instinct va muri; vânătorul se iubește pe sine și propria-i reputație mai presus de orice formă pe care o poate întruchipa iubirea, inclusiv cea filozofică. Trăim prea mult pe principiul luciferic ”o viață am și merită trăită din plin” ca să ne permitem să iubim. Avem habar de noțiune și de abstractul ei, ne lipsește cu prisosință trăirea. Cea mai profundă definiție a iubirii filozofice se relevă la finele ei: ”ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar ... de ce!?”...