marți, 13 decembrie 2011

Dumnezeu în singurătate (II)



De ceva vreme bună mă bântuie nemernic întrebările ”De unde vin!?”, ”Încotro mă îndrept!?” și ”Ce va fi după ...!?”. Încă nu sunt edificat nici asupra rostului meu în astă lume, dar știu că de un răspuns în astă problemă voi avea parte. Sunt chinuit de inutilitatea reverențelor mele dinaintea neputințelor semenilor; sunt tributar conștiinței și educației primite și deși mi-am promis demult renunțarea la sacrificiu, cu precădere pentru cauzele pierdute, continui să-I satisfac Divinității orgoliul. Mă implic, în aparență orbește, în tot soiul de probleme care nu-mi aparțin, care țin de nebunia frumoasă a umanității și care poartă pe chip masca unei  depresii animalice, în care semenii nu-și mai află salvarea de moment decât în derizoriul instinctelor. Căci din instinct omul lovit cade în genunchi, ridică privirea și mâinile a rugă spre cer cerșind îndurare, ajutor sau finalmente izbăvire. Unde mai putem afla alinare sau putere, dacă nu tocmai acolo unde aglomerarea de suflete instigă cohortele de îngeri la decădere și toleranță!?
Nu există ființă care să nu-și dorească certitudinea Edenului și a unui dialog autentic, fără reproșuri și compromis cu Dumnezeu! Nimic din acțiunile noastre nu ne recomandă ca și candidatul perfect pentru întâlnirea cu El; nedemni în raport cu aspirațiile cele mai ascunse, capricioși în privința vrerilor personale și captivați de orgoliul mărunt care ne definește, ne îndepărtăm tot mai mult de tainicele râvne. Ne-am însingurat și înrăit în raport cu tot și toate, am obligat Divinitatea la singurătate și amărăciune, căci ceea ce El a sădit și gândit pentru noi s-a stins în cenușa sufletelor noastre pârjolite. 
”Sincer, (…), m-am întrebat retoric (cum altfel), dacă Dumnezeu are mintea copilului, sau copilul are mintea lui Dumnezeu!”, îmi spunea cineva deunăzi. Am cugetat la această simbioză … Da! Simbioză! Căci ceea ce pare un paradox în fapt se include și completează reciproc, primind atributele unui postulat. În ambele cazuri, Divinității trebuie că-I convine tot mai mult ideea singurătății. Ca și noi, Dumnezeu are nevoie de singurătate pentru a înțelege și ierta și pentru a se putea ierta pe sine …

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu