De ceva vreme bună mă bântuie nemernic întrebările ”De
unde vin!?”, ”Încotro mă îndrept!?” și ”Ce va fi după ...!?”. Încă nu sunt
edificat nici asupra rostului meu în astă lume, dar știu că de un răspuns în astă
problemă voi avea parte. Sunt chinuit de inutilitatea reverențelor mele
dinaintea neputințelor semenilor; sunt tributar conștiinței și educației
primite și deși mi-am promis demult renunțarea la sacrificiu, cu precădere
pentru cauzele pierdute, continui să-I satisfac Divinității orgoliul. Mă implic,
în aparență orbește, în tot soiul de probleme care nu-mi aparțin, care țin de nebunia
frumoasă a umanității și care poartă pe chip masca unei depresii animalice, în care semenii nu-și mai
află salvarea de moment decât în derizoriul instinctelor. Căci din instinct
omul lovit cade în genunchi, ridică privirea și mâinile a rugă spre cer cerșind
îndurare, ajutor sau finalmente izbăvire. Unde mai putem afla alinare sau
putere, dacă nu tocmai acolo unde aglomerarea de suflete instigă cohortele de
îngeri la decădere și toleranță!?
Nu există ființă care să nu-și dorească
certitudinea Edenului și a unui dialog autentic, fără reproșuri și compromis cu
Dumnezeu! Nimic din acțiunile noastre nu ne recomandă ca și candidatul perfect
pentru întâlnirea cu El; nedemni în raport cu aspirațiile cele mai ascunse,
capricioși în privința vrerilor personale și captivați de orgoliul mărunt care
ne definește, ne îndepărtăm tot mai mult de tainicele râvne. Ne-am însingurat
și înrăit în raport cu tot și toate, am obligat Divinitatea la singurătate și
amărăciune, căci ceea ce El a sădit și gândit pentru noi s-a stins în cenușa
sufletelor noastre pârjolite.
”Sincer, (…), m-am întrebat retoric (cum altfel),
dacă Dumnezeu are mintea copilului, sau copilul are mintea lui Dumnezeu!”, îmi
spunea cineva deunăzi. Am cugetat la această simbioză … Da! Simbioză! Căci ceea
ce pare un paradox în fapt se include și completează reciproc, primind
atributele unui postulat. În ambele cazuri, Divinității trebuie că-I convine
tot mai mult ideea singurătății. Ca și noi, Dumnezeu are nevoie de singurătate
pentru a înțelege și ierta și pentru a se putea ierta pe sine …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu