Inutilitate (V)

Ştiu că va veni şi acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu certitudine nu le voi face faţă. Nu am făcut rabat de la principiile mele indiferent de consecinţe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a clişeelor umanităţii s-a dovedit a fi cel mai uşor de suportat în momentele percepute eronat de semeni ca şi umilinţă. Există vreo asociere între inteligenţă şi umilinţă, resemnare şi umilinţă sau prostie şi umilinţă? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aş aborda pentru a precede iluzia umilinţei este o reacţie nevrotică a raţiunii. Singura asociere cu umilinţa posibilă în cazul meu este ignoranţa. Una dintre multele pe care umanitatea nu le-a înţeles s-a dovedit a fi că este incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a umanităţii este dispreţul împărtăşit celor pe care i-am ajutat. Zâmbetul lor de recunoştinţă, la final, ne repugnă. Totul pleacă din zvârcolirea raţiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru mine!?”. Primim acelaşi răspuns al vanităţii afectului „pentru că nu mă pot umili înt-u atât!”Este hilară şi tentaţia semenilor de a induce umilinţa. Doar Divinitatea este capabilă de a înţelege şi a trăi complet această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem toţi egali, că absolut nimeni nu a înţeles şi trăit tentaţia sacralităţii!...
*

Demult am spus „Adio!” conştiinţei. Utilitatea ei a fost evidentă doar în copilărie şi adolescenţă, când personalitatea mea suferea în procesul de creaţie. Când am ajuns la maturitate, în vremea afectată ultimelor ajustări ale personalităţii am decis să renunţ la conştiinţă, acest apendice al afectului. Cum să nu extirpi ceea ce a crescut odată cu tine în acest mediu perfect septic, numit societate? După ce ai văzut lumea şi umanitatea te-a vizitat în egală măsură ştii că raţiunea o poate substitui perfect. Nu-mi este de trebuinţă conştiinţa pentru a îndepărta de mine tentaţia celor şapte păcate sau asimilarea macar adlitteram a decalogului poruncilor. Cand toţi şi-au anulat-o fără a-şi asigura măcar un substitut ţie nu-ţi mai rămâne decât să-ţi ascunzi cicatricile. Diferenţa este atât de evidentă încât poţi spera sa fi ars pe rug. Nu există altar mai frumos pe care să merite să mori, decât cel al afectului tău. Nici sfinţii nu mai au demult conştiinţă, singurul lor merit fiind că au reuşit să se împace cu sinele. Iluzia fericirii este extrem de greu de suportat. Nu putem atinge acele extreme care să ne definească total, iubirea, fericirea, compasiunea sau altruismul, măcar pentru un moment memorat ulterior în eternitate. Din acelaşi motiv afectul nu va trece miciodata de limitele suportabilitaţii, decât în aceeaşi măsura utopică a atingerii acelor trăiri. Îmi pot permite ceea ce umanitatea şi-a refuzat încă de la Adam şi Eva, demnitatea. Îmi permit luciditate, să accept şi să fiu ceea ce sunt. Îmi permit să mă lepăd de păcatele uitate în mine de Divinitate. Inutil mă condamnaţi, probabil aţi uitat ... Nu deţin conştiinţă!