două adevăruri.
unul al meu, celălalt al tău;
între ele intercalată
singura minciună comună,
universal valabilă:
”te iubesc!”…
două adevăruri.
unul al meu, celălalt al tău;
între ele intercalată
singura minciună comună,
universal valabilă:
”te iubesc!”…
mâinile mele își doresc să-ți
cuprindă chipul,
să-ți mângâie ridurile din
colțurile ochilor,
apoi să coboare pe buze
bucurându-se de voluptatea lor.
Mâinile mele vor traversa în sens
invers
pleoapele tale închise sub impulsul
plăcerii
sau al așteptării sărutului.
însă mâinile mele nu vor să grăbească
sărutul,
ele așteaptă să simtă despletirea
părului
să-i măsoare adâncimea alunecării,
apoi să amestece parfumul pielii
tale
cu aroma sărutului prea mult
așteptat.
simțurile mele percep prea multe
arome;
totul are un gust diferit,
buzele tale,
piele ta,
părul tău,
dar mai ales întunericul de sub
ochii noștri închiși
de fiorul unui patos care poate
ucide.
aroma întunericului sau tu,
încă nu am răspunsuri la toate,
e ultima simțire perceptibilă;
cedez…
undeva, cumva, un trandafir se
sinucide,
refuzându-mi mâinile,
parfumul,
patosul…
în gândul meu te-așază veșnicia
și-ți face loc stingându-mi
căutarea,
în soare îmi arunc netrebnicia
să-mi ardă rostul, grija,
depărtarea;
în gândul meu nu mai e loc de mine
și stau ascuns sub riduri și
cărunt,
aștept cenușa care nu mai vine,
căci soarele mă arde-n amănunt.
în gândul meu m-așază neputința
de-a renunța la ce îmi face bine,
să-mi fiu străin îmi e sentința,
mi-e inima captivă-n mâini străine;
în gândul meu nu mai e loc sub
soare
și nici un loc la umbră, sub măceș,
în lumea noastră care-i trecătoare
ne pot ierta, unde-am dat greș.
în gândul meu e ultimul cuvântul
și simt cum vine, mi-l înșfacă,
vântul…
observ că iarăși ninge și cerul
cerne blând
o liniște suspectă se-așterne pe
pământ,
tăcerea care-mi spune că suntem la
final,
i-o renunțare-n sânge, în suflet
și-n carnal;
și ninge-a disperare, a rugă spre
dezmăț,
de simpla ta prezență nu pot să mă
dezvăț,
și ninge fără teama că mâine nu mai
sunt
iubirea e un munte, îl urc cu pas
mărunt.
în mine adăposturi, în tine
întrebare
e iarnă peste suflet și ale lui
hotare,
se va depune praful peste a mea
tăcere
e alb și ninge crâncen, nu-i loc
nici de durere;
pe munte poate-i viscol sau poate
un senin
în gânduri ne-nțelesuri ce pleacă
și revin,
aprinde-mi o pădure să nu mă
rătăcesc
sau stinge albastrul lunii, să uit
că te iubesc…
… am prins din viața mea
un singur anotimp
și poate cerul s-o-ndura
acum, peste răstimp,
cu tine-o clipă să-mi mai dea,
să-mi fie de alint.
… a fost un complicat
un drum pe contrasens.
am pătimit și îndurat
ritualic în consens,
dar te-aș mai duce în păcat,
să-mi fie de intens.
… am fost așa cum sunt
dar cine să mai știe?!,
în inimă să mă confrunt,
mi-ar lua o veșnicie;
mai sper și-l vreau, ultim sărut,
de tandru să îmi fie!...
tot ce-ți ofer se-ntâmplă-n mine
și ce îmi ești în inimă încape,
degeaba strig, nimic nu ne susține
s-a pus pustiu-n pietre și liniștea în ape;
nu-ți mai aud nici vocea și-un vid e înspre tine,
ce-i adevăr sluțește ce-a mai rămas din noi,
o agonie surdă ne tulbură-n destine
și chipu-și schimbă forma, grimase de război.
nu-s lacrimi peste gânduri și nici suspine-n
liniști,
în suflete hulpave iubirea stă de hrană,
citește printre rânduri, ai dreptul să-mi exiști,
sunt inimă zdrobită, rutina mea-i o rană
și tot ce ți se-ntâmplă va încăpea-ntr-o geană,
pe care o voi pierde în apă venusiană…
prezentul poartă un regret,
mi-a reușit să m-amăgesc,
iubirea mea-i un cabaret,
iubesc grotescul din lumesc;
mi-a fost iluzie ce-am sperat
un vis specific bărbătesc,
să te iubesc m-a siderat
acum nu mă mai recunosc.
când te-am iubit tu mă urai
și ne-am iubit carambolesc,
când m-ai iubit considerai
că-i mult mai bine să-ți lipsesc;
azi sunt un chip dintr-un trecut
și n-am motive să-ți vorbesc,
ce am făcut am desfăcut
și mi-e ușor să-ți recunosc:
daaa!, te-am iubit ca un nebun,
un saltimbanc pe stil domnesc,
din ce ți-am fost o să m-adun,
acum iubesc să te urăsc!...