Incongurență

Cum ar fi dacă trezindu-mă înaintea ta

ți-aș sorbi răsăriturile,

înlocuind lucidul amar al cafelei?!

Cum ar fi dacă în locul fumului de țigară

ți-aș inhala parfumul,

substituind drogul prin care rezist rutinei?!

Cum ar fi dacă toate amurgurile care mi-au rămas

ar avea culoarea pielii tale,

iar luna aș înlocui-o cu sănii tăi opriți în pârg?  

Toate acestea ar fi cu putință

dacă eu nu aș fi eu

sau poate

în viața de după viață...

Preconștient

istovit de prea multă conștiință,

moralei instanțe-i cedez,

iubesc dinspre trup înspre ființă

și-n timp ce te am, te blamez;

sărut trupul tău feciorelnic,

privind luna prinsă în geam,

un gând te măsoară-ndoielnic,

tu-mi dai doar ce vrei și eu am.

respiră în mine trădarea,

în șoapte pun vorbe și-atât,

iubirea își pierde răbdarea

de mine, de noi s-a urât;

afară doar vântul ne plânge

și-n geam raza lunii se frânge...

Alb

 

Din mine nu se poate smulge nimic.

Trecutul mi s-a cicatrizat pe suflet.

Nu am nimic decât prezentul

și prezentul meu e o Siberie nelocuibilă,

lăsată într-o păstrare

care-mi pare veșnică.

Alb!

Totul este alb și nicăieri vreo urmă

a trecerii tale prin mine.

Cândva pentru tine însemnam acasă

și eu eram Prometeul Siberiilor tale.

Acum:

nici un regret,

nici o lacrimă,

nici un zâmbet,

nici o nostalgie,

nici măcar un refugiu pentru o pasăre rătăcită

căutând sudul.

În mine nordul,

când mi-e senin steaua polară

și alb...

Cine sunt eu?

Drumul singurătății. Al cui?!

Al tău, al meu?! Mai contează acum?

Ne-am întâlnit undeva pe acest drum,

în timpul acelei ierni în care înghețaseră

inclusiv flăcările iadurilor noastre.

Părea că timpul ne-a deschis

ușa secretă către infinit,

că el ne poate oferi soluția

iertării păcatelor.

Nu putem schimba trecutul!

Nu putem schimba ce s-a întâmplat,

însă putem face alegeri mai bune.

Singura întrebare care mi-a rămas

după toate acestea:

cine sunt eu?

Nu cred în schimbare,

mai exact nu cred în faptul

că omul se poate schimba.

Atunci nu mai contează cine am fost,

cine ai fost,

și nici cine suntem!

Nimeni nu merită o a doua șansă!

Iertarea este o pierdere inutilă de timp

chiar dacă aduce subconștientului

iluzia fericirii.

Sub umbrela iluziei fericirii cumva te-am iubit,

probabil ne-am iubit,

însă tot ea, iluzia fericirii

a deschis în mine apetitul ignoranței.

Cine sunt eu?!

Doar un om plecat pe drumul singurătății.

Al meu, al tău, al alteia...

Mai contează acum?!...

poem despre tine

am împărțit foarte multe,

ne-am spus foarte multe,

dar mie mi-au rămas câteva spovedanii,

câteva lucruri nespuse.

da! ți-e frică de schimbare.

preferi a-ți imagina că poți scăpa în loc să încerci schimbarea.

renunți la ceea ce poți avea agățându-te de speranță,

însă regret că nu ți-am spus că speranța este pentru lași.

ai supraviețuit doar pentru că ai rămas fidelă clișeului

”dacă eșuez pot pierde totul!”.

știi!, viața nu ar trebui sa fie întâmplătoare.

nici o întâmplare.

dacă vrei un argument ți-l pot oferi,

tardiv, dar el se perpetuează în tine atemporal:

”ceea ce primim nu are nici o legătură cu ceea ce merităm!”.

te țin minte căutând un motiv pentru atâta tristețe în lume;

ți-l ofer și pe acesta: ”prea mulți primim o a doua șansă!”.

te-ai temut să mă iubești,

deși te-am învățat despre tine,

spunându-ți insistent

că la fiecare nivel al sufletului există o ușă de ieșire.

mă întorc la speranță

și la argumentul lașilor:

”nu putem avea orice, dar putem spera că putem avea orice!”.

mai este ceva ce nu ți-am spus,

dar ți-am dat de înțeles adeseori,

cum altfel decât iubindu-te,

pentru că iubindu-te

am ales să-mi trăiesc viața la înălțimi nedefinibile

decât să aștept să-mi crească aripi.

însă tu, nerespingându-mi iubirea,

m-ai respins pe mine,

de teama morții. a sufletului. al tău sau al meu,

acum nu mai contează.

ce nu ți-am spus, poate pentru că nu ai fost pregătită, este că

apropierea morții nu schimbă cursul vieții,

ci doar ne amăgește cu schimbarea.

și, da! mea culpa! uneori te-am ignorat,

pentru că mă întristai!

și când la final vântul mi te-a luat,

tristețea mi-a lăsat-o tot mie...

Atingerile atemporalului noi

rutina cotidiană mă-nvață despre semeni

mult mai mult decât despre mine;

din ea extrag învățături,

împlinesc certitudini,

apoi le amestec cu amintirile despre tine,

despre noi,

iar rezultatul îl împart cu singurătatea.

nu sunt mai presus decât omul oarecare

și nu am prețuit suficient împreunarea clipelor noastre.

atunci totul îmi părea în plin și în viu,

acum toate acelea,

pe care nu le mai pot spune,

nu le mai pot repeta,

îmi par neajunsuri și ruperi din carnea vie a nostalgiei.

draga mea, din acest departe îți mai spun

că nici o devenire nu-i posibilă

fără retușuri trupești,

cu dureri ajunse cicatrici.

nu există devenire fără gustul sărat al sângelui,

nu există nici o devenire fără umbra arțăgoasă a unei foste iubiri,

însă draga mea,

adorata mea,

degeaba îmbătrânesc eu înțelept

câtă vreme sufletul meu îmbătrânește înțepenit

în memoria acestei vechi iubiri.

posibil să fim primiți doar cu numele

în panteonul marilor iubiri,

însă nu s-a construit încă catedrala

căreia să-i pot dona altarul sufletului ruină...  

Amnezia mea te ține minte

Concretul nostru s-a mutat în alții

sau într-un timp intangibil,

atât de îndepărtat încât nici gândului

nu-i stă în putința înțelegerii depline,

însă mă întreb cui folosește a înțelege

de ce timpul se scurge

numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!

Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,

trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.

În târziul meu se naște o amnezie

care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.

Poate că Dumnezeu mă provoacă

propunându-mi o împăcare cu mine,

cu trecutul plin de tine,

cu prezentul în care nu mă sunt,

cu mâinele nimănui.

Afară se agită acum o zăpadă incertă,

în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.

Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,

sânul tău,

pântecul tău,

palmelor mele le lipsesc dorințele tale.

Curatul delir care mă dezrădăcinează

îmi spune:

nici amnezia nu mai e ce-a fost,

nici iubirea ceea ce știam!

Tot el, delirul, îmi răspunde:

”Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...”